Ioana Deac
Ziua bună, dragi cititori!
Cărțile lui Esdra și Neeemia din Vechiul Testament ne relatează un moment foarte intesesant din istorie care ne poate servi drept model și ancoră în aceasta perioadă a Postului Mare.
După marele exil babilonian, când poporul este dus departe și ceteatea Ierusalimului distrusă, o parte din popor se întoarce la patria sa. Neeemia, care reprezinta figura politică a acelor vremuri, a plâns asupra ruinelor cetății și s-a hotărât să o reconstruiască: ”Trebuie să reconstruim zidurile Ierusalimului!” Această hotărâre nu era una pur politică. Pentru Neeemia, zidurile reprezentau identitatea și integritatea acelei cetăți, acelei culturi, acelui neam. Dacă zidurile erau strapunse, tot orașul devenea vulnerabil în fața oricărui atac.
Preotul Esdra, care reprezenta figura religioasă, era preocupat în primul rând de binele spiritual al poporului. În pasajul biblic, Esdra, întors și el din exil, a început să citeasca poporului Legea- textele sacre care defineau poporul Israel. Așa cum zidurile fizice reprezentau orașul, la fel și textele sacre ale istoriei israelite defineau identitatea sufletească a oamenilor. Oamenii au ascultat, au plâns, au redescoperit cine sunt, și-au conștientizat eșecurile și s-au reconciliat cu Dumnezeu. Poporul și-a redescoperit astfel rostul, idealurile și libertatea lăuntrică.
Dragilor, și noi, la rândul nostru, avem nevoie de ziduri care să ne definească identitatea și avem nevoie de marile istorii ale Bibliei care să ne spună cine suntem. Avem nevoie de o aducere la zi a stării noastre, o întoarcere, o reconciliere. Cum putem să facem această reactualizare sufletească?
”Ție unuia am greșit”, mărturisește David în măreții psalmi. Cea mai mare forță și noblețe a ființei umane este aceea când ne recunoaștem greșelile. Atunci când fiul risipitor își vine ”în sine”, el își corectează atitudinea față de Tatăl său, primind astfel iertarea și o zidire nouă.
În urma greșelilor sau păcatelor făcute, cele mai vechi civilizații ofereau divinității sacrificii de pace. Oferind aceste sacrificii, ei își mărturiseau păcatele, învoindu-se cu divinitatea. Păcatul, în concepția creștină, este orice greșeală cara încalcă interdicția divină.
Vechii greci priveau mărturisirea ca pe ceva necesar și folositor. Socrate considera că mărturisirea este mântuitoare: ”Dacă greșești tu însuți sau altcineva căruia îi porți de grijă, de bună voie să te duci acolo unde se plătește cel mai repede vina, la judecator, întocmai ca la medic, grăbindu-te ca nu cumva, învechirea bolii să facă sufletul cangrenos și incurabil.” Pitagora spunea și el: ”Nu încerca să-ți acoperi păcatele cu cuvinte, ci tratează-le cu reproș.” Iar Aristotel afirma: ”Omul care-și curățește sicer păcatul pe care l-a facut, nu este departe de curăție.”
Dumnezeu ne spune prin proorocul Isaia : ”Mărturisește-ți fărădelegile tale, ca să le îndreptezi, Eu sunt cel ce șterge fărădelegile tale”. Toți proorocii Vechiului Testament, Moise, Solomon și în special David, prin faimoșii psalmi, poruncesc mărturisirea păcatelor.
La începutul Noului Testament, această poruncă dobândește un nou înțeles și devine ușa de intrare în creștinism. Oamenii veneau la proorocul Ioan Botezatorul unde își mărturiseau păcatele și erau botezați. Acest gest de mărturisire și reconciliere se desăvârșește însă, odată cu venirea lui Iisus: ”Putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele”, ”Omule, iartă-ți-se ție păcatele..”.
Ulterior, Iisus le încredințează apostolilor și succesorilor acestora această taină de temelie, numită mai târziu ”spovedanie”: ”Luați Duh sfânt; Cărora veți ierta păcatele vor fi iertate și cărora le veți ține vor fi ținute”. Apostolii, oameni simpli, supuși greșelilor, au fost investiți de Iisus cu această autoritate și misiune evanghelică care este perpetuată până în zilele noastre.
Dragi cititori, suntem chemați și noi să deplângem ruinele fizice și sufletești ce ne-au pecetluit viața în decursul ultimilor ani și să începem la reconstruirea zidurilor. Dacă zidurile identității noastre sunt străpunse, întreg edificiul nostru interior se va dărâma cu ușurință.
Altminteri, daca noi începem să construim pe această temelie încredințată de Dumnezeu, trecutul nostru nu va mai fi o povară supărătoare ci o încurajare pentru viitor. Viața nu va mai fi marcată de disperare și nesiguranță ci de o încrezatoare așteptare a binelui.
Prin reconcilierea cu Dumnezeu în actul mărturisirii păcatelor, putem să vedem din nou coerent, putem să ne redobândim identitatea înstrăinată, să ne recuperăm vinovăția pierdută și certitudinea transcendenței.
În acest Post Mare, aceasta este chemarea de căpătâi: mărturisirea și reconcilierea.
”Suntem leagăn de rele și lucruri sublime”, ne spunea Ioan Suciu. Să lucrăm stăruitor la îndreptarea noastră, pentru ca sublimul să iasă de sub obroc!
Toate cele bune!
Redacția
