Hristos a înviat, dragi cititori!
După înfrângerea mercenarilor greci în Persia, în anul 401 î.Hr., Xenofon preia conducerea celor rămași în viață și ține un discurs în care expune mai multe soluții de a scăpa din situația disperată. Tocmai când vorbea despre salvarea prin retragerea spre casă, un soldat a strănutat. Reacția soldaților a fost de aprobare unanimă a acestei strategii, considerând că este un semn salvator trimis de însuși Zeus.
De mic copil am crescut înconjurată de astfel de atitudini și comportamente care treptat au devenit automatisme ale vieții cotidiene. Ce este superstiția și care sunt originile ei? Există argumente științifice, morale și sănătoase care să susțină aceste practici?
Superstițiile și practicile magice își găsesc izvorul în lumea păgână în care se practicau pe scară largă prezicerile și invocările magice ale puterilor suprafirești, din convingerea că zeii pot fi obligați, prin anumite gesturi, să prezică viitorul sau să vină în ajutorul celor care îi cheamă.
Grecii antici credeau că strănutul este un semn favorabil trimis de zei. Tot pentru grecii antici zbaterea pleoapei de la ochiul drept anunță un eveniment fast, iar cea a ochiului stâng-unul nefast.
Scriitorul roman, Plinius cel Bătrân, spunea că țiuitul urechilor este un semn de avertizare- cineva vorbește despre tine.
În Vechiul Testament, la Osea IV,12, Dumnezeu îi mustră pe evrei pentru că ”întreabă lemnul”. Se aruncau bețe în aer și din poziția lor în urma căderii, se prezicea o întâmplare viitoare.
Începând din Antichitate și până în zilele noastre, termenul ”superstiție” a primit o conotație peiorativă. Elitele romane făceau o distincție clară între ”religie”, cultul autentic și ”superstiție”, forma degradată a religiei, exces ritualistic și teama nejustificată de supranatural.
La începturile Evului Mediu, Fericitul Augustin de Hipona echivalează superstiția cu idolatria și cu forțele demonice.
Etnologul francez Marcel Mauss considera că superstițiile sunt o imensă masă informă , o nebuloasă care plutește în jurul credințelor religioase.
În secolul XVIII, ideologia iluministă așează superstiția pe același calapod cu dogmele religioase, misticismul și obscurantismul. Ignoranța oamenilor în ceea ce privește Scriptura facilitează crezul în aceste concepte false ale ideologiei iluministe.
Discursul iluminist românesc al Școlii Ardelene a discreditat superstițiile (”credințele deșarte”), a combătut nenumărate obiceiuri țărănești, practici magico-religioase și ”leacuri băbești”. Un inventar al acestora se găsește în cartea lui Gheorghe Șincai – ”Învățătura firească spre surparea superstiției norodului.” Combaterea superstițiilor s-a aflat pe agenda de lucru atât a preoților cât și a intelectualilor laici pe tot parcursul secolului al XIX-lea și începutul secolului următor.
În pofida creștinării, au supraviețuit până în zilele noastre nenumărate credințe, obiceiuri și practici precreștine. La nivel popular, elementele religiei creștine au fost reintrerpretate conform gândirii magice.
Batem în lemn pentru noroc, consumăm anumite mâncăruri la început de an pentru a avea belșug în viitor, vedem chipuri în felii de brânză și succesul în crengi de copac. Purtăm crucea ca pe un talisman norocos, nu fluierăm în casa și nu ne întoarcem din drum dacă am uitat ceva pentru că aduce ghinion. Ne înfricoșăm când ne brăzdează calea o pisică neagră și atunci când cântă cucuveaua pe copac, pentru că toate acestea prevestesc un eveniment nefericit. Ghicim în cărți, în palme și în cafea pentru a prezice viitorul și balansam inele de ata pentru a afla sexul copilului care urmează să se nască. Zodiile, ceasurile și zilele bune și rele, descântarea și spiritismul, feng shui-ul, magia albă și multe altele de acest fel își găsesc obârșia în practicile păgâne.
Și totuși, de ce avem noi oamenii nevoie să credem în superstiții? Ele au fost respinse de comunitatea științifică, nu au argumente justificatoare și sunt necoerente cu dogmele credinței iudeo-creștine. La baza acestor atitudini și comportamente stă ignoranța noastră și lipsa credinței în Dumnezeu.
Este mult mai lesne să căutăm vindecarea și ajutorul prin recurgerea la magie și superstiții, decât să căutam vindecarea prin rugăciune, prin îndreptarea vieții, prin cunoașterea mai profundă a lui Dumnezeu, dar și prin mijloacele naturale ale medicinei. Omul vrea să obțină vindecarea și succesul fără prea multe eforturi morale, sufletești și intelectuale. Prin superstiție, el își găsește un confort lăuntric iluzoriu, zadarnic și vremelnic.
În loc să ne adaptăm revelațiilor divine și descoperirilor, rămânem captivi în modurile de gândire străvechi, politeiste. Este necesar să facem o distincție clară și atentă între dogma creștină, care s-a format pe temelia Revelației divine și falsul misticism proclamat de superstiție și magie.
Dragilor, anxietatea, depresia, frica excesivă, nesiguranța, lipsa unor coordonate spirituale clare, creează un mediu favorabil pentru superstiție și magie.
Când superstițiile ne conduc viața și când ”frica de Dumnezeu” se transformă în ”frică de superstiție”, aceste practici ajung să fie ridicate la rang de religie și să pună în umbră ceea ce este esențial.
Așadar, superstițiile…bune sau nebune? Vă invit la o reflecție!
(Alexandru Ofrim, ”Superstițiile-o scurtă istorie”)