Sfântul Ilie, cel care aduce ploaia

Dragi cititori, mâine, 20 iulie, întreaga creștinătate de rit bizantin și latin îl sărbătorește pe Sfântul Ilie Tesviteanul, o personalitate marcantă a istoriei Vechiului Testament.

Sfântul Ilie a rămas în conștiința generațiilor ca fiind cel ce a adus prin rugăciunea sa secetă asupra poporului din Israel care rătăcise în credință, dar și cel care a adus mai apoi ploaia care a salvat poporul de la moarte.

Gerard van Rad, unul dintre cei mai mari cercetători ai Vechiului Testament, spunea: ”Povestirile din ”ciclul lui Ilie” prezintă faptele în maniera stereotipă și schematică, totul este însuflețit de forța unui eveniment istoric unic. Fiecare povestire referitoare la Ilie arată trăsăturile unei măreții care nu putea fi inventată, singura explicație posibilă a acestui fapt este că aceste povestiri reflectă un personaj istoric de o dimensiune aproape supraumană.”

Ilie a fost preot și profet, născut în Galaad, la est de Iordan, și a trăit în secolul al IX-lea î.Hr, pe vremea regelui Ahab. În vremea lui Ilie, Baal era zeul vieții pentru cananeeni, iar cultul datorat lui se împletea cu orgii în care accentul era pus pe aspectul carnal. Poporul evreu a căzut cu ușurință pradă formelor de sincretism, amestecând cultele și credințele între ele și denaturând adevărata credință.

Ahab, împreună cu soția sa Izabela, asupreau poporul israelian, însușindu-și pământurile lor pentru a se îmbogăți. Concepției despotice și absolutiste a drepturilor și a puterii unui rege, specifică regatelor cananeene, i se opunea concepția israelită, într-un anume sens democrată, care considera legea, viața și proprietatea protejate de Dumnezeu.

În acest mediu încărcat de nevoi, Dumnezeu l-a trimis pe Ilie: ”Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea căruia stau eu, în acești ani nu va mai fi nici rouă, nici ploaie, decât atunci când voi spune eu!” (I Rg 17,1). Astfel începe marea nenorocire la sfârșitul căreia se va revela adevăratul chip al lui Dumnezeu.

Despre această teribilă secetă care s-a petrecut există date de la istorici extra-biblici: Iosif Flaviu și Menandru din Efes. Cerul a rămas închis timp de trei ani și șase luni, fără ploaie, în timp ce pământul nu a mai rodit, iar viețile oamenilor și ale animalelor au fost amenințate cu moartea. Astfel, în fața ochilor tuturor, s-a arătat cum uitarea cuvântului lui Dumnezeu le-a luat oamenilor hrana și viața.

În urma confruntării dintre Ilie și sutele de profeți ai zeului Baal, care a avut loc pe muntele Carmel și prin care, în urma rugăciunii, trebuia să coboare asupra altarului de jertfă focul Dumnezeul adevărat, care confirma autenticitatea credinței, Ilie a ieșit învingător, iar poporul copleșit de uimire și emoție, și-a dat seama că adora un zeu sterp, inexistent. Încă și astăzi, locul în care, după tradiție, a avut loc evenimentul, se numește în arabă, ”el Muhraqa” ce înseamnă ”locul incendiului”.

Când poporul a recunoscut unanim că Dumnezeu este singurul adevăr, începutul vieții și al fecundității, în urma rugăciunii mijlocitoare a lui Ilie, cerurile s-au deschis din nou și ploaia a hrănit pământul, dându-i viață. Ilie a devenit astfel o expresie concretă a omului credincios și fidel, care, în obscuritatea timpurilor, a știut să rămână alături de credința autentică, reprezentând omenirea aflată în apostazie. Răsplată a iubirii și devotamentului său, el a fost ridicat la cer într-o coregrafie impresionantă, printr-un vârtej de vânt și un car de foc care l-a purtat spre înălțimi.

Dragilor, oamenii care au schimbat lumea sunt acei oameni pe care lumea nu i-a schimbat, scria filosoful Emil Cioran. Cât de asemănător este contextul istoric în care a trăit Ilie cu ceea ce trăim noi astăzi! Am înlocuit cultul lui Baal cu atâtea forme de sincretism religios și cu suita de culte materialiste care luptă cu frenezie să substituie adevărul.

Forța și dojana pedagogică a lui Ilie, convingerile și traiectoria vieții sale să dea alarma în străfundul sufletelor noastre și să ne cheme la metanoia.

Vă doresc o sărbătoare a Sfântului Ilie plină de sens! Toate cele bune!

( Antonio Maria Sicari, Portrete ale Sfinților)