Sfântul Ilie

 

Sfântul Ilie

Ziua bună, dragi cititori!

Astăzi, biserica de rit latin și bizantin sărbătorește ridicarea la cer a Sfântului Mare Prooroc Ilie Tesviteanul. El este recunoscut ca prooroc atât în credința creștină, mozaică, dar și musulmană.

Să ne întoarcem în timp pentru a-l cunoaște mai bine pe Ilie și pentru a ne familiariza cu împrejurările  istorice în care acesta și-a trăit viața.

Pe vremea exilului babilonian (586-538 î.Hr.), când poporul israelian își plângea păcatele într-un pământ străin și tânjea la Ierusalimul pierdut, un scriitor necunoscut s-a hotărât să scrie povestirile antice despre profetul Ilie, ca să fie spre întărirea și speranța celor aflați în suferință. Povestirile erau adevărate, chiar dacă au fost înfrumusețate cu trecerea anilor și veneau din vremuri de surghiun ale istoriei poporului Israel.

Autorul a strâns toate informațiile pe care le-a avut la dispoziție și a compus așa-zisul ”ciclu al lui Ilie”, care a fost incorporat în cele patru Cărți ale Regilor, ce fac astăzi parte din Sfânta Scriptură.

Gerard van Rad, unul dintre cei mai mari cercetători ai Vechiului Testament spunea: ”Povestirile din ”ciclul lui Ilie” prezintă faptele în maniera stereotipă și schematică, totul este însuflețit de forța unui eveniment istoric unic. Fiecare povestire referitoare la Ilie arată trăsăturile unei măreții care nu putea fi inventată, singura explicație posibilă a acestui fapt este că aceste povestiri reflectă un personaj istoric de o dimensiune aproape supraumană.”

Ilie a fost preot și profet, născut în Galaad, la est de Iordan, în Regatul de Nord al poporului Israel și a trăit în secolul al IX-lea î.Hr, pe vremea regelui Ahab. În memoria populară a rămas profund întipărită imaginea soției lui Ahab, Izabela, prototipul femeii frumoase și răuvoitoare.

Izabela, prințesa din Fenicia și fiică a regelui Tirului, avea o personalitate puternică și dorea să-și impună formele de cult păgân noilor supuși – israeliților. Ea a ridicat un templu în cinstea zeilor Baal și Așera, în Samaria, și s-a înconjurat de un număr foarte mare de profeți ai acestor zeități. Baal era zeul vieții pentru cananeeni, zeul furtunii și al fecundității, iar cultul datorat lui se împletea cu orgii în care accentul era pus pe aspectul carnal. Poporul evreu nu ar fi avut intenția să-și renege Dumnezeul, dar a căzut cu ușurință pradă formelor de sincretism, amestecând cultele și credințele între ele și denaturând adevărata esență.

Pe lângă toate acestea, Izabela împreună cu Ahab asupreau poporul israeliean însușindu-și pământurile lor pentru a-și lărgi proprietățile. Concepției demagocice și absolutiste a drepturilor și a puterii unui rege, specifică regatelor cananeene, i se opunea concepția israelită, într-un anume sens democrată, care considera legea, viața și proprietatea protejată de Dumnezeu.

În acest mediu încărcat de nevoi, Dumnezeu îl trimite pe Ilie, al cărui nume înseamnă ”Dumnezeu este Iahve”. El apare tumultuos în scenă, ca unul care putea închide cerurile prin cuvântul său: ”Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea căruia stau eu, în acești ani nu va mai fi nici rouă, nici ploaie, decât atunci când voi spune eu!”(I Rg 17,1) Astfel începe marea nenorocire la sfârșitul căreia se va revela adevăratul chip al lui Dumnezeu.

 Despre această nemaipomenită secetă care va urma există date de la istorici extra-biblici: Iosif Flaviu și Menandru din Efes. Cerul va rămâne închis timp de trei ani și șase luni, ploaia nu va mai veni, pământul nu va mai rodi, viețile oamenilor și ale animalelor vor fi amenințate cu moartea. Astfel, în fața ochilor famelici ai tuturor, se va arăta că uitarea cuvântului lui Dumnezeu le ia oamenilor hrana și viața. Poporul ales își va da seama că adora un zeu sterp, un zeu mort, care nu există.

În tot acest timp, în singuratate, Ilie a fost hrănit în mod miraculos de către Dumnezeu, primind o hrană adusa din cer, episod care ne aduce aminte de mana din deșert si care prefigurează euharistia. Ulterior, Ilie a fost găzduit de o vaduvă din teritoriul fenician care și-a împărțit hrana cu el și a-l cărei fiu l-a înviat din morți.

În împărația Israelului, regina i-a exterminat pe toți cei care au rămas credincioși Dumnezeului iudeilor. La îndemnul lui Dumnezeu, Ilie s-a prezentat înaintea regelui Ahab, l-a acuzat de neascultarea poruncilor lui Dumnezeu și l-a provoacat la o confruntare pe muntele Carmel: ” Trimite și adună la mine pe muntele Carmel tot Israelul, dimpreună cu cei patru sute cincizeci de prooroci ai lui Baal și cu cei patru sute de prooroci ai Așerei.”( I Rg 18, 18-19)

În fața poporului adunat pentru o judecată sfântă, se aflau Ilie, profetul prigonit și singuratic și numeroșii protejați ai reginei. Atât Ilie cât și ceilalți profeți ai lui Baal trebuiau să ridice un altar pe care să aducă o jertfă, fiecare după obiceiurile lor. Dar nimeni nu trebuia să aprindă focul pentru nimicire:” Voi veți invoca numele zeului vostru, iar eu pe cel al Domnului. Divinitatea care va răspunde dând focul este Dumnezeu!”

În prima parte a zilei, profeții lui Baal invocară neîncetat numele zeului lor, dar zadarnic, nici un răspuns, nici un semn de atenție. Când a fost limpede că idolatrii au dat greș, Ilie a ridicat la loc vechiul altar al lui Dumnezeu ce fusese demolat, a așezat animalul de jerfă și apoi a udat totul cu multă apă, ca să scoată mai bine în evidență miracolul ce urma să aibă loc. În urma rugăciunii încărcate de zel a lui Ilie, s-a coborat din cer un foc mare care a mistuit altarul și toata apa, iar poporul uimit și copleșit s-a aruncat cu fața la pământ, recunoscându-l pe Dumnezeul cel real. Încă și astăzi, locul în care, după tradiție, a avut loc sacrificiul, se numeste în arabă, ”el Muhraqa” ce înseamnă ”locul incendiului”.

În toată tradiția creștină, Ilie este omul care întruchipează gelozia arzătoare a lui Dumnezeu, exigențele radicale ale Legământului său și până și acea violență pe care Hristos o va considera necesară pentru convertire. Când poporul a recunoscut, într-un singur strigăt, că Dumnezeu este singurul adevăr, începutul vieții și al fecundității, în urma rugăciunii mijlocitoare a lui Ilie, cerurile s-au deschis din nou și ploaia a hrănit pământul, dându-i viață.

Ilie devine astfel o expresie vie a omului credincios și fidel, care, în negura vremii, știe să rămână înaintea Dumnezeului său, reprezentând omenirea întreagă aflată în apostazie și mijlocind pentru salvarea ei. Răsplată a iubirii și devotamentului său, Ilie primește în dar de la Dumnezeu nemurirea. El este ridicat la cer, într-o coregrafie impresionantă, printr-un vârtej de vânt și un car de foc care îl poartă înspre înălțimi.

Dincolo de glorificarea poetică și populară, faptul că Ilie nu moare, înseamnă că el rămâne permanent în istoria poporului Israel, el trebuie să se întoarcă, ”căci a fost rânduit să mustre-n vremuri viitoare,/ să reîntoarcă inima părintelui spre fiu…”( Sir 48,10).

După unele tradiții iudaice, Ilie – profetul viu în veci- este cel care îl conduce pe poporul evreu pe căile chinuite ale istoriei. Și călugării creștini l-au considerat pe Ilie ca părinte și întemeietor al lor, de aceea, Muntele Carmel, a devenit sacru pentru amintirea profetului și loc de consacrare personală lui Dumnezeu.

Dragilor, puterea și mânia pedagogică a lui Ilie, viața și trăirea eroică, să ne servească și nouă drept model în viața de zi cu zi. Contextul istoric în care el a trăit nu este cu mult diferit de cel din zilele noastre. Oare noi nu trăim astăzi diferite forme de sincretism religios? În lumea modernă, cultul lui Baal a fost înlocuit cu alte culte materialiste care luptă cu ipocrizie să se substituie adevărului. Oamenii mor de foame, de boală, de lipsă de credință…Ilie este trimis și astăzi printre noi, asemeni lui Hristos, să reînvie credința, să readucă speranța, să consoleze inimile. Dar mulți dintre noi nu-l recunoaștem, pentru că el se ascunde sub înfățișări umile, simple, aparent banale, ieșite din actualitate.

”Cei care au schimbat lumea sunt aceia pe care lumea nu i-a schimbat”, ne spune Emil Cioran…să fim și noi printre aceștia…asemeni lui Ilie…

O sărbătoare binecuvântată! Toate cele bune!

( Antonio Maria Sicari, Portrete ale Sfinților)