Dante Alighieri scria despre sfântul Francisc de Assisi că este omul ”a cărui viață minunată mai bine s-ar cânta-n cerescul cor”, iar Papa Benedict al XV-lea spunea că Francisc este ”imaginea lui Cristos cea mai desăvârșită din toate timpurile.” Acest sfânt italian a exercitat o influență extraordinară asupra vieții religioase a creștinismului apusean, cu multe ecouri binefăcătoare, atât în spectrul social, cât și în cel artistic.

Sfântul Francisc este celebrat în calendarul romano-catolic în fiecare an la data de 4 octombrie. Giovanni (Francisc) s-a născut în 1181, în Assisi, în pitoreasca provincie Umbria, o localitate din nordul Italiei, ca fiu al lui Pietro di Bernardone, un ambițios negustor de stofe, și al Donnei Monna Pica. Aspirațiile burgheze l-au determinat pe bogatul negustor să schimbe numele de Giovanni, pus de mama, în Francesco, din recunoștință pentru călătoria negustorească ce o avuse în Franța.Anii tinereții zvăpăiate i-a petrecut îndeletnicindu-se cu vânzarea stofelor și împărtășindu-și timpul cu cei de-o vârstă cu el în distracții și excese de tot felul, participând chiar la ciocnirile armate ale comunei natale; astfel, în 1202, cu ocazia războiului deschis între Perugia și Assisi, armatele rivale au dat piept în piept la Collestrada. Victoria a fost de partea peruginilor, iar printre locuitorii din Assisi luați prizonieri s-a numărat și Francisc, care era rănit. A rămas prizonier de război la Perugia mai bine de un an. Către sfârșitul anului 1203, din cauza bolii care se înrăutățea (considerat pe moarte) și probabil pentru o oarecare sumă de bani – răscumpărare plătită de Pietro Bernardone – a fost eliberat. Vindecat de boala îndelungată (prin 1204/1205), Francisc a rămas pradă unei profunde neliniști interioare, mai ales cu privire la viitorul său.

Al 24-lea an al vieții sale (1205) înseamnă pentru Francisc și începutul convertirii: abandonarea prietenilor de mai înainte si a moravurilor nesănătoase; o viață de rugăciune mai intensă; întâlnirea cu leprosul căruia îi sărută rănile; vocea lui Cristos care-i vorbește din crucea din San Damiano și-i spune să rezidească biserica; pelerinajul la Roma și prima experiență de sărăcie voluntară.

Dupa convertirea sa radicală, Francisc a îmbrăcat ”il saio” (zdreanța), haina celor mai săraci dintre săraci, veșmânt care stă la originea tunicii franciscane. Cu această haină Francisc și-a început vocația apostolică și evanghelizatoare. El a renovat prin munca proprie câteva biserici, s-a pus în slujba leproșilor, a trăit din munca proprie și din binefacerile celor generoși, împreună cu alți ucenici care i s-au alăturat pe parcurs; a predicat Evanghelia în Egipt, încercând să aducă pacea între musulmani și cruciați, a înființat trei Ordine franciscane, deschise tuturor credincioșilor dornici de o trăire mai intensă a desăvârșirii creștinești.La finalul vieții sale, Francisc s-a retras pe muntele Verna, unde a primit stigmatele: rănile de pe Trupul lui Cristos au fost imprimate în chip supranatural pe trupul lui Francisc. Acesta este apogeul vieții sale mistice; imitarea lui Cristos realizată de Francisc într-o viață întreagă este încununată de acest moment. Dupa acest eveniment Francisc nu a mai trăit mult. Chinuit de boală, și-a scris Testamentul, cerând urmașilor săi să respecte regula Ordinului fără să o interpreteze, ca nu cumva comentariile să-i atenueze severitatea sau să o adapteze.

Francisc a murit doi ani mai târziu, la numai 44 de ani, în seara zilei de 4 octombrie 1226. ”Sărăcuțul din Assisi” ne-a lasat moștenire o viață eroică trăită la cele mai înalte culmi. Trăirile și operele sale au dovedit că adevărata sfințenie alimentează adevărata iubire față de oameni, țară, natură și de tot ceea ce este frumos. Credința sa fără jumătăți de măsură a fost combustibilul necesar pentru a dobândi umanitatea deplină – cea care ar trebui să devină și țelul vieții noastre pe pământ.