Sfântul Antonie cel Mare și nevoia de a ne ”separa de lume”

Dragi cititori, de multe ori este nevoie să ne ”separăm” de lume, pentru a fi cu adevărat folositori pentru lume. Dacă acest carpe diem modern nu este împletit cu semnificația creștină, această atitudine lipsită de Dumnezeu poate degenera cu ușurință în cinism și nihilism, ceea ce se și întâmplă de fapt, cu preponderență, în rândul tinerilor noștri. Este vital să privim către figuri de referință, oameni firești, ca și noi, dar care au descoperit adâncurile acestei vieți și care au știut să trăiască autentic,
Astăzi, în calendarele bizantine si latine ni se descoperă personalitatea Sfântului Antonie cel Mare, cel mai eminent călugăr al primelor secole creștine, care a ales să se lase pradă solitudinii și lipsurilor, tocmai pentru a descoperi viața în esență, pentru a-L întâlni pe Mântuitorul Christos în tăcerea chiliei sale și pentru a putea după aceea comunica lumii vresiunea sa ”îmbunătățită”.
Antonie s-a născut la Como, în centrul Egiptului, într-o familie creștină înstărită. La vârsta de douăzeci de ani, în urma unei chemări interioare, tânărul s-a retras într-un ținut pustiu și ostil, printre vechi morminte părăsite, după care s-a instalat în deșertul adânc, pe muntele Kolzim, în apropierea Mării Roșii, unde, timp de 80 de ani, a dus o viață de pustnic. În singurătate, Antonie a devenit exemplul cel mai strălucit și stimulativ pentru tot ceea ce înseamnă austeritate, sacrificiu, suferință și credință.
Chiar dacă în vremea aceea nu existau mijloacele de comunicare pe care noi le avem astăzi, escapada spirituală a lui Antonie a iradiat împrejurimile și, mai mult, oameni din întregul Orient au început să-l caute, să-i ceară sfatul și să se edifice sufletește. Singurele momente în care Antonie a părăsit sihăstria au fost atunci când s-a dus la Alexandria pentru a-i încuraja pe creștinii persecutați de împăratul Maximilian Daia.
Sfântul Antonie a murit la locul pustniciei sale, în anul 356.
Dragilor, dacă nu ne întoarcem cu spatele la lume și cu fața spre Dumnezeu, vom pierde cu ușurință farmecul acestei vieți. Nu ni se cere să fim toți sihaștri, așa cum a fost acest sfânt, și multi alții, dar ni se cere să exersăm tăcerea și reflecția în ”chilia” noastră interioară pentru a ne cunoaște adevărata identitate, pentru a ne putea dezbrăca de accesoriile superfluu și pentru a-L descoperi pe Cel care este dispus să se arunce în toate abisurile pentru a ne restitui cămașa demnității.
Viața acestui supererou al firii să ne fie ghid și inspirație!