Sfânta Parascheva și drumul descoperirii de sine

Dragi cititori, astăzi credincioșii ortodocși o cinstesc cu multă evlavie pe Sfânta Parascheva, un ideal de trăire înalt și luminos, o biografie eroică, demnă de aducere aminte.

Sfânta Parascheva s-a născut în secolul al XI-lea, în satul Epivat din Tracia, pe țărmul Mării Marmara, în apropiere de Constantinopol (azi Istanbul). Se spune că, pe când avea 10 ani, Parascheva a auzit într-o biserică cuvintele Mântuitorului: „Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).

Aceste cuvinte au determinat-o să-și dăruiască hainele sale săracilor și să înceapă un itinerar sufletesc, oprindu-se la mănăstiri, explorând locurile sfinte din Israel și petrecând timp în pustie. La finalul acestui parcurs al descoperirii de sine și al realităților profunde ale vieții, parcurs care a implicat suferință și efort moral, Parascheva, împăcată cu sine, cu oamenii și cu Dumnezeu, în drumul spre satul său natal, și-a dat sufletul, fiind îngropată ca o străină. În urma unei descoperiri divine, trupul ei a fost dezgropat, aflându-se nedescompus și emanând un miros plăcut și puternic.

Credincioșii au înțeles că acesta este un semn al unei intervenții dintr-o altă lume, fapt pentru care au luat trupul sfintei și l-au așezat în biserica Sfinții Apostoli din Kallicrateia. Îndată au avut loc vindecări miraculoase în urma rugăciunilor care se făceau lângă sfintele moaște.

În anul 1521, moaștele sale au fost strămutate de la Belgrad la Constantinopol, iar de acolo, în anul 1641, au fost aduse la Iași de către domnul Vasile Lupu și așezate în ctitoria sa, Biserica Sfinții Trei Ierarhi.

De ziua Cuvioasei Parascheva, la Iași are loc în fiecare an un pelerinaj la care participă sute de mii de credincioși din toată țara, oameni care dau mărturie despre trăirile sufletești pe care le-au experimentat la mormântul ei.

Dragilor, pentru a înțelege practica venerării moaștelor, este foarte important să cunoaștem Biblia, altfel nu vom înțelege de ce trupurile sfinților, cât și orice materie pe care Dumnezeu vrea să o sfințească, poate fi purtătoare de har. Condiția este: credința. Prin credință, haina lui Christos a vindecat-o pe femeia cu scurgere de sânge; prin credință, glodul atins de Mântuitorul a redat vederea orbului; prin credință, apa din scăldătoarea Betezda vindeca orice boală.

Este totodată foarte important ca atitudinea pe care o avem față de sfintele moaște să fie una de reverență, și nu de idolatrie. Sfinții nu trebuie să-L concureze pe Christos ci să-L indice pe Cel care este, de fapt, Sursa lucrării supranaturale. Când se venerează moaștele, nu se venerează oasele și trupul, ci proiectul divin pe care-l exprimă. De fapt, când suntem înaintea moaștelor, noi ne întâlnim, în acel moment, cu sfântul pe care-l reprezintă. Această evlavie este, de fapt, o legătură de prietenie în care scopul trebuie să fie mereu El, astfel, prietenia cu sfinții devine un canal care duce mult mai ușor la Dumnezeu. De ce să ne lipsim de niște prieteni ”sus-puși” care ne pot facilita considerabil drumul nostru sufletesc?! Cine nu are nevoie, în viața cotidiană, de prieteni model care să înalțe sufletește și moral?

Fie ca Sfânta Parascheva să mijlocească un chip nou pentru personalitatea noastră! Fără însușirea acestor repere morale, biografia noastră nu este decât o imitație nereușită care denaturează originalul.