Selma Dragoș a facilitat, alături de Răzvan Ropotan, Atelierul de spus și scris povești, din cadrul proiectului „MarinArt. Platformă rurală de educație prin artă”.

Facilitatoare cu experiență în grupuri mai mult sau mai puțin formale, Selma ne-a povestit cum a diferit experiența din Marin și ce sfaturi ar da unor formatori la început de drum. 

–Bună, Selma. Mulțumim că te-ai alăturat și în acest an în noul nostru proiect realizat alături de MarinArt / Centru Educațional și Artistic. Cum ți s-a părut această nouă propunere și această mutare către un nou spațiu rural, după experiențele din Telciu?

-Am fost într-un singur an la Telciu, ca însoțitoare a unui grup de la Școala Traian Dârjan 🙂

Grupul de copii de la Marin includea copii de la 5 la 15 ani, ceea ce e neobișnuit pentru mine. De obicei lucrez fie cu clase de la unele școli – ceaa ce înseamnă că grupul e foarte omogen din punctul de vedere al vârstei, au nu doar lecturi comune dar au primit informații și interpretări similare, au deja experiență de a face împreună activități mai mult sau mai puțin formale – sau cu grupe formate în afara școlii unde vârsta este criteriul principal, chiar dacă vorbim de intervale mai mari (5-7 ani sau 7-10 etc). M-am temut că aceste diferențe de vârstă vor face ca activitățile interesante pentru unii să fie plictisitoare și „prea copilărești pentru alții”.

În experiența cu școlari de gimnaziu am avut deseori momente în care, pentru a-ți demonstra că sunt deja adulți, copii pre-adolescenți se întreceau în a sabota activitățile pe care le considerau sub vârsta lor.  În grupul de la Marin copiii mai mari căutau ei înșiși metode să îi ajute pe cei mai mici în sarcinile mai complexe și păreau să se bucure de momentele în care jucam jocuri simple. Bănuiesc că acest lucru se datorează faptului că mulți dintre ei sunt frați, verișori sau prieteni ai familiei iar locul unde ne aflam era unul deja consacrat ca fiind unul unde se întâmplă lucruri cool și interesante

–Tu ai multă experiență în lucrul cu copii, tineri și persoane din comunități (mai mult sau mai puțin) defavorizate. În acest context, cum ți s-a părut experiența din Marin, dinamica grupului, participanții și implicarea lor în activități ?

-Un alt aspect diferit și important pentru desfășurarea atelierului a fost acela al orarului. Mulți dintre copii erau implicați în muncile specifice sezonului sau aveau grijă de frați mai mici așa că împărțirea grupului în echipe stabile sau respectarea unui plan de activități de la o zi la alta a fost aproape imposibilă.

Toate astea au făcut că ne-am jucat foarte mult. Mult mai mult decât mă așteptam. Și am „lucrat serios” mult mai puțin. Spre finalul săptămânii am insistat pe crearea unor echipe – invitând copiii care veneau zilnic și își doreau să prezinte ceva să își facă echipe puțin mai mari decât era necesar în așa fel încât absența unuia dintre ei să nu compromită întreg „proiectul”.

–Care au fost provocările specifice și cum le-ai făcut față ?

-A fost un moment când la ateliere au apărut 3 copii adolescenți care au încercat să submineze activitatea manifestând dispreț pentru jocurile prea „infantile” și creând o competiție de statut cu ceilalți adolescenți din grup. Deși m-a făcut să mă simt oarecum inutilă, inițiativa fetelor din grup de a merge acasă la copiii „turbulenți” mi s-a părut un semn bun, de autonomie și încredere în ele însele.  În mare parte, conflictul a fost gestionat chiar de copii, înafara spațiului și timpului de atelier.  În final, pentru că cei 3 au recurs la violență fizică și verbală, li s-a pus în vedere de către gazdă că există deja niște reguli ale spațiului și că nu pot participa la ateliere dacă nu le respectă. Deși părea că ar fi vrut să o facă, cei trei au decis să nu mai participe.

Am simțit acest incident ca pe un eșec și m-am gândit mult la asta ulterior. În contextul formal stabil al unei clase de elevi, mare parte din munca mea ar fi devenit aceea de a crea un spațiu în care toți copiii să se simtă la locul lor. Și aș fi investit probabil mai multă energie în cei 3 copii nemulțumiți decât în toți ceilalți 20. În contextul atelierelor de la Marin, dacă aș începe din nou, aș avea grijă ca principiile de funcționare a grupului să fie reafirmate și renegociate zilnic – dar mă tem că ar presupune ca, odată încheiat cercul de început al zilei, cei care vin mai târziu să nu poată intra la activități sau să existe o persoană care să iasă din activitate pentru a primi nou-veniții. Probabil mai există și alte soluții, dar încă nu le-am găsit.

–Unii din facilitatorii noștri au foarte puțină experiență de facilitare. Ce i-ai sfătui când au de a face cu un grup așa divers ca vârste și interese, copii foarte entuziaști și curioși dar totodată neastâmpărați ?

-Copiii sunt peste tot entuziaști, curioși și neastâmpărați. În trusa mea cu „trucuri” am multe jocuri și provocări fizice – dacă începem activitatea cu 10-15 minute de mișcare, ne e tuturor mai ușor să ne concentrăm ulterior, mie inclusiv.

Întodeauna există copii în grup care știu foarte repede ce vor și vor cu multă energie – ei sunt niște aliați minunați, de câte ori pot să o fac, îi invit să fie co-facilitatori, să își asume răspunderea pentru un aspect al atelierului sau să inițieze o activitate în care eu devin „secundul” lor. Pentru mine e foarte important să rămân conștientă care sunt limitările necesare pentru buna desfășurare a atelierului (dacă e un atelier în care cineva citește cu voce tare, liniștea e necesară, deci voi insista să o păstrăm) și când cad în automatisme și prejudecăți despre cum arată „disciplina” (dacă e un atelier în care copiii fac împreună povești, în echipe mici, gălăgia e chiar un semn bun).

La fel în cazul copiilor care refuză să participe la un joc sau să facă o sarcină. Pentru mine, ca facilitator, a fost o mare descoperire să înțeleg că e ok dacă un copil refuză – „poți să stai să te uiți și intri când vrei tu, dacă vrei” e, pentru mine, aproape o frază magică. Sau poți să faci altceva, atâta timp cât ești în siguranță și nu zădărnicești eforturile celorlalți.

–Care a fost momentul tău preferat, sau un moment drag, care te-a marcat deosebit (și pe care ni-l poți împărtăși) ?

Am avut o serie de neînțelegeri foarte amuzante și productive. Cea mai caraghioasă a fost cu moara și mălaiul.  În fiecare zi le-am arătat câte un joc de când eram eu copil și ei mi-au arătat câte un joc pe care îl joacă acum. Și într-o zi i-am rugat să-și întrebe bunicii. O fetiță a venit și ne-a povestit despre „Moara”, care, pe vremea bunicii ei, se juca cu boabe de fasole și cu mălai. Pentru următoarea întâlnire am făcut rost de niște boabe de fasole și am cumpărat o pungă de mălai. Mi-am zis că probabil mălaiul era suportul și boabele erau pionii. Am pus boabele în vopsea, ca să avem două culori și am întins mălaiul pe o tavă. Mi-am imaginat că „moara” se desenează în mălai cu un băț. Apoi am găsit în curte niște pene mari și frumoase și am decis să contribui la joc folosind boabele pentru a desena careul și pentru a „șterge” ulterior. Fetița care îmi povestise m-a crezut că așa se face. Ne-am minunat noi adulții ce frumos e jocul de moară, care arată ca o grădină zen cu mălai în loc de nisip. Ce nu știam era că, la Marin, „mălai” înseamnă boabe de porumb. Și „Moara” se desenează pe o bucată de hârtie. Cu creionul.

–În final, care sunt gândurile tale despre întreaga experiență?

Cred că experiențele de acest fel sunt necesare pentru cei care lucrează cu și pentru copii. Eu simt că m-am obișnuit prea tare cu dinamica claselor de copii de la școală sau a grupurilor de copii de la activități extrașcolare. Aceștia sunt atât de obișnuiți să presteze activități creative pentru mulțumirea adulților și să mai și mulțumească pentru asta, încât e ușor să crezi că faci lucruri utile pentru ei atunci când, dacă am fi toți onești, cel mai util ar fi să ne jucăm fără pretenția că vom învăța ceva din asta.

Dacă ar fi după mine, aș insista ca toată lumea să aibă această experiență de a facilita un spațiu de joc și învățare pentru copii. Nu doar spre binele copiilor.

Atelierul face parte din proiectul „MarinArt. Platformă rurală de educație prin artă” co-finanțat de AFCN și Primăria Crasna.

Un interviu de Raluca Țurcanașu

Fotografii realizate de Patricia Marina Toma

Post Views: 190