E iarasi o toamna dintre acelea cu rod bogat de poame brumarii in livezile in care munca se incapataneaza sa tina piept randuielilor agrare aflate in deriva de doua decenii.
Si in acest an, ca de obicei, majoritatea covarsitoare a prunelor se va preface in „elixirul” cu care nu de putine ori s-au deschis usi ce pareau a fi ferecate. E licoarea care le-a adus salajenilor faima de producatori ai unei palinci autentice, indreptatindu-i sa-si impuna marca si pe piata europeana.
Se stie insa ca prunele bistrite au avut de-a lugul vremii si o alta destinatie, gustata cu placere si cu folos de catre toate varstele. E vorba de magiunul de prune care se prepara tot printr-o tehnica arhaica, dar care spre deosebire de tuica, devine o raritate in satele salajene pe an ce trece. E regretabila stingerea acestei traditii intrucat ea aduna toamna in batatura parintesca, alaturi de cei ai casei, pe cei dragi stabiliti la oras, pe vecini si pe prieteni, de la prichindei si pana la bunici.
Magiunul e un produs natural de exceptie care nu are nevoie nici de zahar, nici de conservant, ci doar de prune bine coapte. Bineinteles si de ustensile speciale, mereu aceleasi din mosi stramosi si care pot fi manuite fara dificultate.
Cu toate acestea, tot mai putini sunt cei care il mai fac in mod traditional, fapt care ii vitregeste pe tinerii de azi si de maine de bucuria unor trairi rarisime. Acelea ocazionate de fierberea magiunului in vatra stramoseasca, unde amintirile nu mor niciodata. Totodata, ar fi vaduviti si de peisajele autumnale cu furioare de fum si aroma aburinda raspandita peste sat 3-4 saptamani la rand.
Magiunul se facea din zeci de kg si in timpul devenirii sale el e nabadaios.Pufaie zdravan si nestapanit. Din pricina asta el nu poate fi fiert decat acoperit. Dar nicidecum pe aragaz sau plita din bucatarie, ci sub un sopron, intr-un cazan mare de cupru asezat intr-un cuptoras anume zidit. Acolo, e tinut in fraie timp de 10-12 ore cat fierbe, cu doua jumatati de capac din scandura, intre care se rasuceste agale o osie de care sunt atasate o paleta mare si un brat lung, mestesugite tot din lemn. Manuitorul bratului il misca domol la stanga si la dreapta, stand comod pe un butuc la distanta, unde nici focul nu-l dogoreste, nici „chiselita” nu-l stropeste.
De la acest eveniment erau nelipsite povestioarele si anecdotele celor mari, cum nelipsita era si zbenguiala tancilor manjiti pana la urechi cu ^bunatatea^ dulce-acrisoara care bolborosea in cazan istovita de atata rasuceala.
Un magiun facut intr-o astfel de ambianta patriarhala, inglobeaza in consistenta sa vartoasa savoarea poamelor brumarii, numeroase aporturi nutritive si o inconsurabila energie pozitiva. Despre care se stie ca se acumuleaza doar acolo unde e voie buna, pace, afectiune si joaca de copii.
Pe vremea cand in Zalau exista o renumita si rentabila fabrica de conserve din fructe si legume, producea si ea magiuni. Fireste, printr-o tehnica industriala a carei productivitate o intrecea cu mult pe cea rustica. Acel magiun fabricat se ambala in butoaie mari de plastic si lua drumul exportului, cu precadere in Germania, unde calitatea lui era foarte apreciata.
Multa maiestrie ar trebuii sa aiba pana care sa poata descrie intr-un articol de ziar ritualul producerii magiunului traditional in lumea mirifica a satului. Cat de oportuna ar fi fost prezenta acestei indeletniciri in cadrul evenimentului SATUL SALAJEAN recent organizat in Zalau!
Dar fi-va toamna iarasi, peste un an, cand probabil li se va organiza zalauanilor prilejul cunoasterii acestei ingeniozitati populare. Inclusiv si placerea degustarii unui magiun autentic, care se numara printre alimentele facute din resurse proprii, cu ajutorul carora salajeanul iesea sanatos din iarna.

Post Views: 67