Satul, insasi vesnicia
„Vesnicia s-a nascut la sat”, zicea poetul din Lancram. Jucandu-ne de-a vorbele, ne-am putea intreba cat de vesnica este vesnicia in satele zilelor noastre. Mai realisti fiind, observam ca globalizarea ne pandeste, industrializarea si-a pus amprenta peste „taramurile noastre ’ngeresti”, iar viata la tara nu mai e cea de pe vremea lui Duiliu Zamfirescu. Unele asezari rurale se-ngroapa incet in propria existenta, altele mai dau din aripi si chiar reusesc sa se mentina-n zbor. Am batut Salajul in lung si-n lat si m-a durut cand am vazut casele pustiite, ulitele fara copii, ogoarele ne intoarse. M-am bucurat cand pe ulitele proaspat asfaltate se inalta noi locuinte, cand tinerii se mai aduna la caminul cultural din sat, cand apa ajunge la robinet in casele oamenilor. N-am putea spune ca traim intr-o lume paralela a satului romanesc, dar putem afirma ca vesnicia nascuta la sat va fi… vesnica. Desi, pe ici pe colo s-ar putea sa fie stirbita de vicisitudini. Sa fim bine intelesi, cand vorbim de vesnicia nascuta la sat, vorbim de satul nostru insusi. De cel care a fost, de cel care este, de cel care va dainui prin timp si peste timpuri. Cel putin asa ne place sa credem.
