Redacția
Pajişte inepuizabilă şi această pagină a Evangheliei. Atatea şi atat de felurite flori. Ţi se-mbie toate, una prin frumuseţea petalelor, alta prin dulceaţa parfumului. şi totuşi, trebuie să alegi doar una. Am ales, de data aceasta, cea mai minunată floare, care poate zambi pe intinsul pajiştei vieţii creştineşti: RECUNOŞTINŢA. Din zece leproşi, care au cerut şi primit ajutorul Domnului, unul singur-şi acesta samarinean, s-a intors să-i mulţumească marelui binefăcător, unul singur s-a dovedit recunoscător. Ne miră lipsa de recunoştinţă a celorlalţi nouă vindecaţi, dar să nu fim prea aspri cu ei, căci şi pană atunci, şi de atunci şi pană azi, recunoştinţa s-a dovedit o floare aleasă din buchetul de virtuţi ce imbodobeşte sufletul nostru, dar o floare foarte rară. Turgheniev are o legendă in care se spune că Dumnezeu a dat intr-o zi un ospăţ mare, la care au luat parte toate virtuţiile din lume. La masă s-a incins o atmosferă minunată, era o plăcere şi o bucurie să vezi cum se intreţineau şi discutau intre ele: Adevărul, Dreptatea, Mila, Inţelepciunea, Cumpătarea. Totuşi, ochiul atent al Stăpanului observă că intr-un ungher al casei, două invitate păreau stinghere, străine una de alta. Mahnit că ele nu participau la bucuria generală prilejuită de ospăţ, Dumnezeu le intreabă: cum se numesc şi care este pricina că sunt aşa de străine una de alta. Una a răspuns: Eu sunt Binefacerea. Cealaltă a zis: Eu sunt Recunoştinţa. Apoi, amandouă intr-un glas: Noi, niciodată nu ne-am intalnit pe cărările vieţii, suntem cu totul necunoscute una faţă de cealaltă.
Legenda cuprinde un mare sambure de adevăr şi e dureros. Cui trebuie să fim recunoscători? Pentru noi creştinii, recunoştinţa se cere să o arătam, in primul rand, faţă de Dumnezeu „Părintele Luminilor, de la care vine toată darea cea bună şi orice dar desăvarşit” (Iacob 1,17). In al doilea rand, datorăm recunoştinţă faţă de semenii noştri, oricare ar fi ei: părinţi, dascăli, medici, ostaşi, tuturor inaintaşilor care au sporit patrimoniul spiritual, moral şi material al omenirii, tuturor pentru multele lucruri pe care le fac pentru noi. Dar oare suntem recunoscători? Dacă ne cercetăm cu atenţie viaţa, vedem că şi nouă ni se potriveşte mustrarea aspră adresată poporului ales: „Ascultă, cerule, şi ia aminte, pămantule, că Domnul grăieşte: hrănit-am feciori şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit impotriva Mea. Boul işi cunoaşte stăpanul şi măgarul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte, poporul Meu nu mă pricepe” (Isaia 1,2-3).
Faţă de semenii noştri, nu numai că nu suntem recunscători, ci de multe ori coboram la cel mai de jos nivel, răsplătind cu rău binele făcut: „Pentru bine imi plătesc cu rău şi pentru iubire cu ură”(Ps.108,4).
Să ascultăm şi să implinim indemnul Sfintei Scripturi: „Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, intru Hristos Iisus pentru voi” (1 Tes. 5,17).
