Am fost mereu in dilema. Pe cine sa cred? Pe scriitorii si poetii care descriau viata la tara, ca pe un paradis rural, cu parfum de flori si nostalgia unor bucolice existente, sau pe confratii lor carora viata la tara li se parea si chiar era un Iad, un lung sir de dureri si deznadejdi? Optez pentru aceasta a doua varianta cu gandul la versurile lui Goga „La noi sunt codri verzi de brad /Si campuri de matase/ La noi atatia fluturi sunt/ Si-atata jale in casa”. Ii aud si azi pe unii, ca nu se traia rau in satele romanesti, ca in 1907 n-au murit 11.000 de tarani rasculati, ci vreo 400, ca pelagra si inanitia existau, dar nu faceau mari ravagii. Dimpotriva, in sate se traia bine de vreme ce Romania era „granarul Europei”. E un cinism nesimtit de vreme ce sute de mii de morti se intorc in mormant, cei care pe aceasta lume n-au vazut painea decat la inmormantari si foarte rar la nunti iar malaiul si mamaliga erau restrictionate. In tot acest timp Europa credea ca daca Romania exporta cantitati mari de grau inseamna ca-i sunt excedentare si ca in acest fel Romania este granarul sau. In paranteza fie spus, in timp ce noi scormoneam tarana, Anglia, Germania, Franta se aflau in focul automatizarii, al perfectionarii industriale. Si iata-le unde au ajuns! Europenii nu-si inchipuiau ca la noi suverani erau malaiul si mamaliga, care se pune in grinda sa nu ajunga copiii la ea. Tot acolo si tot din acelasi motiv se legau si lingurile. Pe cel ce nu ma crede il rog sa viziteze Muzeul satului si Muzeul tara-nului roman. Visul cel mai tainic a multor copii din mediul rural era ca in curtea lor sa creasca un deal de mamaliga pe langa care sa curga un parau de lapte. Pe sustinatorii „raiului pierdut” ii invit sa citeasca insemnarile lui Geo Bogza din Apuseni, ori Incognito a lui Eugen Barbu. Culmea este ca la ora actuala suntem urmasii flamanzilor si mancam intruna, ca termitele, ca intr-o bulimie generalizata. Mancam in nestire, razbunand parca inconstient foamea stra-buna. Acea foame de care rabdau taranii romani nu in evul mediu, ci intre anii 20-40 ai secolului XX, cand taman tocmai atunci ni se spune ca era perioada cea mai glorioasa a societatii romanesti interbelice.