Ziua bună, dragi cititori!

La data de 23 februarie anul 155, sfântul Policarp primea cununa martiriului în mijlocul amfiteatrului din Smirna. Smirna era un oraș din Asia Mică, aflat în Turcia și cunoscut astăzi sub numele de Izmir.

Policarp a trăit la cumpăna dintre primul și al doilea secol al erei creștine. El aparține generației care a urmat după primii apostoli, fiind ucenic al apostolului și evanghelistului Ioan.

Policarp a devenit episcopul Smirnei în timpul împăratului roman Antonim Pius (138-161). El a fost purtătorul prin excelență al autenticei tradiții apostolice, într-o perioadă în care biserica era părăsită de mulți învățători care susțineau doctrine neconforme cu învățătura fundamentală încredințată de Hristos.

Colecția ”Actele martirice” păstrează scrisoarea trimisă de biserica din Smirna către comunitatea creștină din Filomelion (astăzi Akșehir, Turcia), primul document de limbă greacă în care se reproduce martiriul unui sfânt. Din această scrisoare aflăm că Policarp a fost al doisprezecelea martir care a fost persecutat și omorat în Smirna.

Scrisoarea ”începe cu o adresare specifică primelor comunități creștine, care revendicau o cetățenie cerească, trăind în această lume cu perspectiva vieții veșnice”, așa cum au fost învățați de Iisus Hristos și de apostoli.

Documentele din ”Actele martirice” sunt foarte grăitoare pentru că ele ne reproduc tabloul tragic al acelor vremuri de cruntă persecuție față de creștini. Discursul hagiografilor face din cei prigoniți adevărați învingători, aparent învinși de istorie dar eroi ai conștiinței, ai curajului și ai credinței.

Aceste scrisori-document ne prezintă detalii din viața comunităților creștine și maniera tiranică și implacabilă în care erau persecutați și omorâți creștinii de atunci.

Episcopul Policarp, fiind ”vinovat” de delictul de a fi creștin, a fost prins de persecutori într-o casă unde se refugiase. El a fost amenințat cu moartea și ademenit în toate felurile pentru a renunța la credința creștină și la identitatea sa: ”Ce lucru rău este să zici: ”Domn este Cezarul”, să sacrifici zeilor, să faci cele ce urmează acestora și să te salvezi?”

Tuturor presiunilor, argumentelor și amenințărilor Policarp le-a ținut piept cu eroism, replicându-le prin una dintre cele mai sublime mărturii ale creștinismului: ”De optzeci și șase de ani Îi servesc și nici un rău nu mi-a facut. Cum pot să blestem pe Împăratul meu, Cel ce m-a mântuit?”

Pe când se afla în arenă, în fața focului pregătit pentru a fi aruncat, în timp ce proconsul Statius Quadratus îl îndeamnă să se lepede de Hristos și îl amenință cu arderea pe rug, bătrânul Policarp, clătinându-și capul, îi răspunde: ”Focul cu care tu mă ameninți arde și frige un moment, dar apoi trece, eu ma tem de focul nestins al osândei veșnice.”

Într-o scenă emonționantă și copleșitoare, bătrânul, ruinat de ani și de suferință, dar șlefuit de supremu-i ideal, înalță o temeinică rugăciune către Cer și își încredințează trupul călăilor care îl aruncă în foc.

Mărturia celor care au văzut martiriul sfântului Policarp și au consemnat-o în această scrisoare arată puterea lui Dumnezeu de a învinge legea firii în trupul celor ce se încredințează Lui cu tărie și convingere.

Pentru a autentifica această scrisoare, hagiograful a adăugat detalii istorice despre stăpânirea romană din vremea episcopului Policarp, cu ajutorul cărora biserica de rit latin și bizantin au putut stabili sărbătoarea închinată acestui sfânt pe data de 23 februarie.

Dragi cititori, să zăbovim o clipă și să reflectăm asupra vieții și mai ales asupra morții eroice a acestui sfânt. Numai realitățile unei credințe supranaturale i-au putut da sfântului Policarp zelul și tăria necesare pentru a înfrunta persecuția și moartea.

Credința și eroismul său ne dau lumină și conținut, astăzi, când suntem dispuși să renunțăm atât de ușor la conștiință, la identitate și libertăți. Credința acestor sfinți și maniera integră în care și-au trăit viața a îndreptat veacurile gârbovite de injustiții, a aprins lumina și speranța în suflete și a dat vigoare timpurilor deformate de nenorociri.

Numele Policarp este un cuvânt compus din limba greacă, provenind din polycarpos, care tradus parte cu parte înseamnă ”cu mult rod”- sau ”rodnic”, generos.

Să fim și noi generoși în a răspunde cu încredere și convingere chemării la o viață autentică creștină, este singurul ideal fără iluzii!

Toate cele bune!