Pilda datornicului nemilostiv

(Matei 18, 23-35)

Prilejul pentru a rosti această parabolă l-a oferit Sfântul Apostol Petru care pune următoarea întrebare: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori?” Domnul însă, ca să înţeleagă atât Sf. Apostol Petru, cât şi tot neamul omenesc legea nouă a iertării, îi răspunde: „Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte.” Cu alte cuvinte, Domnul vrea să spună: „iartă totdeauna, fără hotar”. Parabola începe astfel: „De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor cu un rege care a voit să ia socoteala slujilor sale”. Este clar şi uşor de înţeles că regele din parabolă este Însuşi Dumnezeu, iar robii sau slugile Sale suntem noi oamenii, care vom da seama înaintea lui Dumnezeu. Când regele a început să ceară socoteală robilor săi, l-au adus pe unul care era dator cu zece mii de talanţi, o sumă imensă, pe care nu o putea plăti niciodată. Despre robul care avea datoria cea mare, Sf.Evanghelie ne spune că „neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să-l vândă pe el şi pe femeia lui, pe toate câte are, ca să se plătească”. Înţelegând robul cât de îngrozitoare este osânda, căzând în genunchi i se închina, zicînd: „Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot”. Iată o promisiune mincinoasă. Este purtarea oricăruia dintre noi, a oricărui om păcătos care, atunci când se vede în primejdie, promite lui Dumnezeu lucruri pe care nu le îndeplineşte şi nici nu are de gând să le împlinească. Deşi robul ceruse numai o amânare, stăpânul va face un lucru neaşteptat, căci „milostivindu-se de el i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria”. Ce face însă cel căruia i-a fost iertată datoria? Abia a trecut pragul uşii stăpânului, după ce a fost iertat de marea datorie şi scăpat de lanţurile robiei, în loc să reflecteze adânc în inma lui la hotărârea atât de stop_coloana binefăcătoare a stăpânului său, el „schimbă darul într-o răutate jalnică”. După neaşteptata binefacere de care s-a împărtăşit, Dumnezeu îi scoate în cale pe un confrate al său, ca să-şi arate către acesta primul semn al recunoştinţei, pe care ar fi trebuit s-o aibă faţă de stăpânul care l-a iertat. Dar, vai! A uitat marea binefacere de care avuse parte. Cel ieşit în cale îi era lui dator, dar cu o sumă mică. Ce sunt o sută de dinari, cât datora acesta, faţă de zece mii de talanţi pe care el îi datorase stăpânului său? Şi totuşi, pentru această mică sumă „îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator”. Deşi erau împreună slujitori- la acelaşi stăpân, acesta cade în genunchi în faţa confratelui său şi-l roagă fierbinte să-i îngăduie o păsuire, o amânare pentru plata datoriei. Cere numai o amânare, nu să-i ierte datoria. Dar în zadar. A rămas insensibil la rugămintea acestuia şi ,,l-a aruncat în închisoare, până va plăti datoria”. Este aproape de necrezut şi de neînţeles o comportare atât de condamnabilă. Pentru această atitudine, pentru neiertare şi nemilostivire, stăpânul său îl numeşte pe datornicul nemilostiv „slugă vicleană” şi, mâniindu-se din cauza comportării sale „l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-şi va plăti toată datoria”. Trebuie să înţelegem cu toţii că Mântuitorul a vrut să ne arate ce mare importanţă are pentru noi creştinii virtutea iertării aproapelui nostru. De aceea şi încheierea: ,,Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta-fiecare fratelui său- din inimile voastre.”