“Multe valuri şi furtuni ameninţătoare vin peste noi, dar nu ne este teamă că ne vom scufunda, deoarece suntem zidiţi pe stâncă. De ce să ne temem? De confiscarea banilor? «Nu am adus nimic pe acest pământ şi nici nu putem lua nimic cu noi». Dispreţuiesc puterile acestei lumi şi bunurile ei mă fac să zâmbesc. Nu mă tem de sărăcie, nu doresc bogăţiile, nu mă tem de moarte, nici nu doresc să trăiesc, decât pentru binele vostru.”
Dragi cititori, Biserica Romano-Catolică cinstește astăzi viața Sfântului Ioan Gură de Aur, zis Crisostomul, iar aceste cuvinte de mai sus au fost pronunțate de el în timp ce mergea în exil. Curtea imperială nu a reușit să-l corupă pentru a-l aduce la tăcere. Ioan trăia și proclama evenghelia fără a ține cont de el însuși sau de ceilalți. În acest fel și-a pierdut favorurile lumii, dar a câștigat grația lui Dumnezeu.
Ioan s-a născut la Antiohia, în jurul anului 354, din părinții Secundus, mare dregător militar, care a murit la scurt timp după nașterea sa, și Antusa, descendentă dintr-o bogată familie creștină. Primele elemente ale educației creștine le-a primit de la mama sa, iar valorile retoricii și ale filosofiei le-a primit de la clasicii greci. S-a călugărit în anul 368 și a trăit pentru o perioadă de câțiva ani într-o peșteră lângă Antiohia. După ce s-a ântors din sihăstrie, a fost preot în Antiohia timp de 12 ani, iar în anul 397 Ioan a fost numit patriarh al Constantinopolului.
El și-a împlinit cu multă dăruire misiunea, câștigând admirația poporului, prin arta sa oratorică, dar și prin sfințenia vieții. În cadrul palatului episcopal a renunțat la primirile somptuoase ale seniorilor de la curte și ale soţiilor lor, folosind bunurile de la masa episcopală pentru cei săraci, care erau aşa de numeroşi pe străzile oraşului. Nu i-a cruţat nici pe nobili, cărora le plăcea să trăiască în lux, spunându-le: „Cel care are posibilitatea să facă pomană şi nu o face este un asasin al fraţilor săi, asemenea lui Cain”. Nu a ezitat nici în faţa celor de la curte: „Palatul împăratului este un furnicar de păgâni, de filozofi şi de îngâmfaţi ai deşertăciunilor lumii. L-aş numi un refugiu al hidropicilor. Nu poate fi altceva această curte, deoarece nu găseşti acolo decât aroganţi, şi dacă cineva nou ajunge acolo, devine de îndată şi el la fel”.
Nu s-a oprit nici măcar în faţa unor matroane – între acestea, chiar împărăteasa Eudoxia – care îşi revendicau titlul de „mame ale Bisericii”, nu pentru a crea comuniune, ci pentru a provoca dezordini de tot felul în interiorul comunităţii creştine.
Felul intransigent si virtuos al lui Ioan a stârnit un torent de intrigi și ostilități printre cei de la palat, astfel că, Ioan, în urma unor conflicte colaterale, ajunge să fie trimis în exil. Resentimentul popular şi, din întâmplare, un cutremur ce a zdruncinat serios chiar şi construcţia atât de solidă a palatului imperial au impresionat-o pe superstiţioasa Eudoxia, astfel, împăratul a trimis după patriarh şi l-a implorat să revină pentru a-şi relua locul la Constantinopol. Din nefericire, pacea nu a durat prea mult timp și Ioan, neștiind să-și ascundă dezaprobarea înaintea unei statui idolatre pe care împărăteasca o construise pentru adorare, a fost trimis din nou în exil, de această dată fără dreptul de a se mai întoarce.
Ioan a fost închis în fortăreaţa militară din Cucuza, pe Muntele Taurus și, ulterior, trimis într-o călătorie extenuantă spre Pition, la Marea Neagră. A căzut pe drum aproape de sanctuarul sfântului Basilisc, după ce a primit mângâierea Euharistiei, şi a repetat rugăciunea sa preferată: „Slavă lui Dumnezeu în toate. Amin”. Era anul 407.
Dârz, neînfricat și cu o credință de nezdruncinat, Ioan Crisostomul ne dăruiește speranța că, printr-o legătura strânsă cu Dumnezeu, ne putem ridica deasupra tuturor intemperiilor acestor vremuri, trăindu-ne cu demnitate valorile și făcând diferența în lume. Dacă vreodată deznădejdea ne va cuprinde, să ne amintim că au fost oameni ca și Ioan, care, prin forța supranaturală a idealului, au știut să se opună curentelor lumii și să fie far de lumină pentru cei dezolați și confuzi. În istoria unui popor, un ideal măreț cultivat de oameni ca sfântul Ioan Gură de Aur a restaurat civilizația, a ridicat calitatea vieții și a germinat noi și noi împătimiți ai virtuților.
“Ce va spune cineva despre amuletele și despre brățările pe care i le agață de mâna copilului, și de ața roșie, și de celelalte lucruri care sunt pline de multă nesăbuință, în timp ce nu trebuie să așeze nimic altceva în jurul copilului decît crucea, ca să-l ocrotească?”