1. Părinte, sunteți preot paroh al Bisericii Greco-Catolice ”Sfânta Familie” din Zalău. Care este istoria acestei parohii, cât și a comunității greco-catolice din Zalău?

Parohia greco-catolică din Zalău s-a constituit în anul 1914. Înainte, credincioșii formau filia parohiei din Ortelec, unde a fost și protopopiatul nostru. Primul administrator al parohiei a fost părintele Traian Trufașiu, mutat din parohia Drighiu, fiind numit ulterior și Protopop al districtului Brebiului, iar, din 1930, sediul parohiei a fost stabilit în Zălău.

Parohia constituită în Zalău nu avea un locaș propriu de cult, filiala Băncii Silvania a donat o casă care a fost amenajată ca biserică. Din unele izvoare istorice, se spune că la vizita pe care a făcut-o Preasfințitul Demetriu Radu aici, și, mai târziu, Preasfințitul Traian Frențiu, l-au rugat pe părintele să facă la Zălau o biserică pentru românii de aici. Părintele și-a dat toată silința să construiască un locaș în care să se roage comunitatea de atunci.

După moartea protopopului Traian Trufașiu, a venit la Zalău părintele Aurel Ghilea. În timpul păstoririi sale s-a ridicat biserica greco-catolică din centrul orașului, cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului”. Biserica a fost sfințită în anul 1934, la data de 9 septembrie, de către episcopul martir Valeriu Traian Frențiu.

Din 1940, la conducerea protopopiatului a urmat Liviu Trufașiu, care a funcționat în calitate de preot protopop până în anul 1948, când biserica a fost scoasă în afara legii. Mai apoi, biserica a continuat să aibă activități în clandestinitate.

La sfârșitul lunii decembrie 1989, un grup de credincioși greco-catolici au deschis o capelă improvizată, unde au început să oficieze Sfânta Liturghie în rit greco-catolic. Primul lor paroh a fost părintele Iulian Cupșa, un om foarte evlavios și dăruit bisericii.

În anul 1994, Consiliul Parohial de la Zălau, a hotărât să se înceapă construirea unui locaș propriu și s-a obținut de la primărie un loc care a fost sfințit în acest scop, apoi a urmat construcția propriu-zisă a bisericii.

Biserica a continuat astfel cu demersurile ei, în sensul că, comunitatea în sine trebuie să fie o comunitate divino-umană, care să țină de un mers spiritual în care, centrul unei biserici este Euharistia (Sfânta Împărtășanie). De aceea biserica devine sacră, pentru că ea este locul unde se aduce, se consacră, se consumă, Sfânta Euharistie, care este prezența lui Cristos. Orice biserică tradițională, noi sau biserica ortodoxă, devenim o biserică pentru că acolo este Cristos prezent în mod viu.

  1. Există o mare confuzie astăzi: biserica este acuzată ca fiind temeiul multor atrocități și dezbinări, dar mulți nu înțelegem că una este biserica – Trupul mistic al lui Cristos, cea care întruchipează doctrina creștină infailibilă, și alta sunt oamenii, care rătăcesc în credință și nu-și împlinesc vocația, așa cum, noi, laicii, eșuăm cu desăvârșire pe multe planuri. De ce este vital rolul bisericii în viața noastră?

Biserica este pentru mulți un subiect destul de delicat, pentru că ei nu o înțeleg cu adevărat. Biserica este comunitatea tuturor credincioșilor, care se unesc împreună și-L slujesc pe Cristos. Oamenii trebuie să vadă în această slujire o devoțiune interioară.

Pentru mulți, biserica înseamnă zid, dar nu este așa, biserica înseamnă comunitate. Acela e locul lui Dumnezeu, Altarul, Templul. Noi vom fi o singură biserică atunci când vom fi o adevărată biserică. Aceasta este cămașa rupta a lui Iisus, care trebuie să fie cămașă întreagă. Noi ar trebui să luptăm ca biserica să fie cu adevărat biserică și atunci îi vom înțelege rolul în sfințenia ei.

Iisus spune: ” Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului și al Spiritului Sfânt, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă.” Acesta ar fi primul rol al bisericii, cel educativ.

Totul începe de la cunoaștere. Noi trebuie să înțelegem că rolul intrinsec al bisericii stă în a face ceea ce a făcut Cristos. Modelul bisericii și al creștinului e modelul lui Cristos. Biserica trebuie să fie o comunitate de inimă. În fața lui Dumnezeu nu există biserici, ci doar una singură, pe care Cristos a întemeiat-o. Biserica este o instituție educativă, ea are o datorie misionară.

În al doilea rând, biserica are un rol sfințitor. Iisus ne îndeamnă la sfințenie, iar căutarea sfințeniei e un drum natural. Se mai spune în mod ironic: „Tu ești sfânt pentru că mergi la biserică.” Da, ești sfânt, pentru că acolo e locul lui Dumnezeu, întâlnirea ta cu El; iar sfințenia nu o putem primi decât printr-o comunicare directă cu Iisus, care este prezent pe Altar și în Sfânta Împărtășanie.

Biserica unitară este aceea când toți se spovedesc și se împărtășesc. Astăzi, există o mare carență de practică în ceea ce privește spovedania, iar atunci când este spovedanie, urmează și Împărtășirea. Atunci când mergi tu să ai vocația părerii de rău profunde și a propunerii de îndreptare, acestea sunt cele doua lucruri esențiale de la care trebuie început. Atunci când se împărtășește preotul, după care urmează credincioșii, acesta e rodul Liturghiei. Liturghia fără Împărtășanie este incompletă, ca o cină fără mâncare.

Aici e rolul mistic al bisericii, neînțeles de mulți…să ne întâlnim cu toții la Altar. Aceasta e calitatea de creștin: sunt creștin pentru că mă împărtășesc cu Cristos. Orice s-ar întâmpla în lume, atunci când mă împărtășesc, Cristos este înlauntrul meu. Aceasta este activitatea sfințitoare a bisericii și vocația ei fundamentală. Biserica trebuie să caute să răspândească acest lucru.

Al treilea rol al bisericii este rolul social. Sfânta Scriptură ne spune că omul este o ființă dihotomică, alcatuită din trup și suflet. Biserica nu se rezumă numai la ajutorul pe care ea îl dă sufletului, ci și la ajutorul social. Ea este datoare să cerceteze bătrânii care au nevoie de o vorbă bună, oamenii care nu au ce mânca sau cu ce se îmbrăca, oamenii bolnavi, și pe toți cei în nevoie.

Biserica trebuie să aibă aceste trei roluri în lume pentru a-și împlini rostul.

  1. Știm că, pentru Biserica Greco-Catolică, cei 7 sfinți martiri greco-catolici români care și-au dat viața pentru credință în timpul și în urma gulagului comunist, reprezintă o mare bogăție și un etalon de trăire. Cum ați portretiza aceste vieți? Care este sensul sacrificiului lor și de ce trebuie să ne inspire aceste atitudini?

Biserica greco-catolică a avut nevoie să devină o Biserică martiră, iar sensul sacrificiului acestor martiri a fost acela al apărării crezului lor. Ei au crezut în învățătura lui Cristos și nu au pactat cu ideologia comunistă. Au crezut cu adevărat în principiile lor de viață, chiar dacă știau că vor suferi închisoare și moarte. Durerea cea mai mare pentru ei a fost atunci când au văzut că poporul în sine, accepta atât de ușor prigoana și nedreptatea și își părăsea credința și lucrurile vieții. Să nu uităm că această perioadă comunistă a fost foarte dură, grea, sălbatică, iar acești oameni au fost niște modele de trăire. Paginile eroice ale vieților lor, delimitarea de crezurile ateiste ale comuniștilor, au fost sămânța creștinilor de mai târziu. Creștinismul a fost mereu o urmarea a lui Cristos și aceasta s-a întâmplat și cu acești episcopi martiri.

Când vorbești de ei, vorbești de oameni cu adânci principii umane. Să stai în închisoare atâțea ani, să fi batjocorit, să fi supus la atâtea suplicii, după o viață de privilegii, o viață în care fiecare dintre ei au fost implicați temeinic în dezvoltarea culturală și spirituală a țării. Nu-ți poți închipui că niște oameni pot să judece așa în secolul XX; poate în perioada sclavagistă părea obișnuit, dar, în secolul XX, cu atâta sadism, să bagi toată intelectualitatea românească în pușcării, preoțimea, și să promovezi oameni fără valori, iar tu să-i condami pe acești oameni, din simplul motiv, filosofic vorbind, că au știut să spună care e roul omului și al societății în sine.

Pentru noi, ei sunt o lumină și un model. Să ști să te dăruiești pentru oameni, să știi cum să te comporți, să știi să fi un moment de oglinda, ce-i în sufletul tău să fie cât mai coerent cu ceea ce este în afară. Biserica trebuie să fie, prin modelul acestor oameni, mijlocul prin care să se prețuiască partea aceasta spirituală.

Să nu uităm că, printre preoții greco-catolici care au suferit, au fost și preoți ortodocși închiși. Toți suntem botezați în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Spirit sau Duh, acesta este un aspect sacremental pe care nu-l pot sterge nici catolicii, nici ortodocșii. Înaintea lui Dumnezeu există un singur botez. Acesta este sensul botezului, nu confesiunea catolică sau ortodoxă. Te-ai altoit? Ești creștin.

Să ne mândrim ca popor român, că am avut oameni care au judecat așa, care au fost martiri, oameni care au murit pentru propria lor credință, oameni de respect, oameni care nu și-au vorbit de rău torționarii, oameni care l-au imitat cu adevărat pe Cristos.

Dacă-l scoți pe Dumnezeu din om, poți să-i faci omului orice. Asta a facut comunismul. Dacă-L pui pe Dumnezeu în om, omul acela va clădi societatea.

  1. Care simțiți că este pulsul lăuntric al credincioșilor de astăzi? Reușim să fim coerenți cu învățătura creștină și-n afara zidurilor bisericii?

Exact ce spuneam adineaori: biserica este între trup și suflet. Din punct de vedere spiritual, cea mai mare bucurie este că putem să fim împreună. Biserica înseamnă comuniune. Cred că, credincioșii de astăzi, încet, încet, descoperă valorile. Lucrurile exterioare sunt foarte ispititoare, lumea, abundența, consumismul, confortul..dar a face fapte de credință, pentru creștinul de astăzi, este un lucru pe care oamenii încep să-l îndrăgească și îl vor îndrăgi și mai mult, atâta timp cât ei vor fi îndreptați înspre cunoaștere. Asta e marea problemă a societății noastre. Oamenii nu primesc o informație clară și destul de convingătoare în ceea ce privește viața. Una e partea filosofică, rațională și una e partea credinței.

Credința te duce din suflet , rațiunea te învață; și credința te învață, dar, în același timp, oamenii încep să vadă și să simtă pe propria lor piele, că, fără Dumnezeu nu se poate. Cine construiește fără Dumnezeu, risipește. Nu ești cu adevărat fericit decât atunci când îl simți pe Dumnezeu în viața ta. Descoperind încet partea lăuntrică, oamenii vor înainta în credință. La biserică nu mergem pentru că suntem sfinți, ci pentru că suntem bolnavi și avem nevoie de vindecare. Trebuie să vedem, peste toate, calitatea aceasta intrinsecă a bisericii. Creștinul trăitor este un creștin și-n afara zidurilor.

Iar la biserică mă duc pentru că mă întâlnesc cu Cristos. De aceea este altar. De aceea Dumnezeu i-a apărut lui Moise și i-a spus ”acolo să faci un altar pentru Mine.” Acesta este un aspect pe care nu noi preoții îl facem de la noi.

Într-o societate în care toată lumea judeca la fel, e foarte greu să mergi împotriva curentului. Moda vremurilor trebuie să fie un mijloc de a ajunge la mântuire și nu un scop în sine și un motor de anihilare a valorilor morale. Ce este dureros este că influența este foarte mare și, astăzi, partea de comunicare este foarte intensă, iar lumea tot ce vede, copiază, imită. Omul ia toata gândirea de-a gata, în loc să gândească el însuși, să cerceteze lucrul respectiv, asta e o mare dramă. Lumea nu citește cartea, dă un search pe google, ia tot ce scrie acolo și nu stă să aprofundeze, nu ajunge el personal la concluzia respectivă. Totul este o chestiune educativă.

Omul trebuie să aibă curajul să-și trăiască credința și-n afara zidurilor.

  1. Care este diferența dintre o credința vie și una tradițională?

Atunci când vorbim despre aspectul tradițional, vorbim despre ceva care are la baza cuvântul ”tradiție”. Cele două semne ale revelației creștine sunt tradiția și credința. Tradiție este necesară pentru a vedea că nu greșim într-o interpretare, să vedem cum au judecat primii creștini cuvintele lui Iisus. Acesta este un lucru care pornește de la o tradiție care se perpetuează. Aceasta este adevărata tradiție, care devine izvorul bisericii. Credința tradițională este aceea pe care am luat-o și am moștenit-o prin învățătură.

Ce-nseamnă o credința vie? O credință vie înseamnă o credința trăită. Nu te mai lași chinuit de lucrurile trecute, privești înainte. Dacă am pus în ordine lucrurile noastre cu Dumnezeu și cu oamenii, unde este necesar, nu ne mai lăsăm pângăriți de ceea ce a fost, nu ne mai lăsăm împovărați de lucrurile trecute. Mulți oameni nu ajung să fie eliberați total de trecut și aici iar e o problemă. Când ești plăguit și descurajat, nu ai credința vie în iertarea păcatelor. Nu trebuie să venim cu lucruri noi, să inventăm, când Dumnezeu ne-a încredințat deja toate resursele.

Astăzi, să vorbești despre Dumnezeu, în multe locuri pare a fi ceva jenant. Ce caută Dumnezeu în media, la ziar? Dar acesta e rolul nostru de creștini, asta e credința mea vie. Trebuie să vorbim de Dumnezeu, trebuie să fim un model de trăire în acest sens, poate cineva va descoperi în acest fel credința și remediul ideal al vieții. Atunci când vorbim de o credință vie, vorbim de o credință actualizată, o credință care experimentează, care este responsabilă, asumată, într-o provocare continuă a lumii contemporane.

Oglinda vieții și a comportamentului nostru uman ne-o da Biblia, nu ce spun unele vedete pe facebook. Aceasta este cartea care trebuie citită, iar interpretarea ei trebuie încadrată în tradiția bisericii, nu să dam noi alte sensuri, când deja acestea au fost cercetate în profunzime, testate și lăsate moștenire.

Credința vie este credința lui Cristos trăită. Credința este ca mersul pe bicicleta, cu cât mergi mai des, cu atât mai mult poți lua mâinile de pe ghidon. La fel și cu Împărtășania deasă, preacticând-o, îți dă exercițiu; făcând experiența frecvent, începi tot mai mult să conștientizezi răutatea păcatului, sensurile vieții, îndreptarea, vocația de creștin.

  1. Fără o dezvoltare integrală trup-suflet, ne trăim viața la periferiile existenței. Așa după cum, în spoturile publicitare, ni se recomandă să consumăm anumite alimente, sau să ne petrecem într-un anume fel timpul, pentru a fi sănătoși și fericiți, vă rog să ne recomandați și dumneavoastră câteva sfaturi pentru o viață sănătoasă și din punct de vedere spiritual.

Atunci când este o chestiune legată de viață, totul începe de la atributul ”a vrea”. Noi spunem că sunt doua verbe: ”a fi” și ”a avea”. Dar, ca să fim creștini adevărați, când vrem să avem ceva, trebuie să avem tezaurul bogăției, care a fost Cristos. Când a fost recunoscut Iisus după Înviere? La frângerea pâinii, în drumul spre Emaus. Când biserica devine biserică? Atânci când se frânge pâinea. Acestea trimit la necesitatea vitală a practicii sufletești: Euharistia și rugăciunea. Euharistia trebuie să fie centrul cultic al unei biserici și centrul personal al credincioșilor, în sensul că, ziua noastră să se raporteze la asta: să fiu cu Cristos și să-l primesc pe Cristos.

Și, celalalt aspect: rugaciunea personală. Nu dăm mărturie în viața de zi cu zi despre aceste practici, care ne-ar putea aduce multă armonie și mult bine. Aceasta lipseste societății de astăzi: practica, exercițiul individual, mărturia. De aici trebuie să pornim, pentru a duce o viață sănătoasă, din punct de vedere spiritual.

Omul trebuie să vadă creștinismul într-un singur sens- modelul: Cristos. Iisus ce-a facut? Ce-ar face Iisus în locul meu, în momentul cutare? Eu ce-ar trebui să fac? Ce trebuie să facă societatea de astăzi? Modele. Noi nu avem modele.

Să stim să ne ferim. Ispita de a face rău este foarte mare. Să știm să punem frâu pornirilor negative. Și aceasta se poate numai printr-o practică repetată și vie a acestor discipline spirituale.

Un sfânt spunea că, dacă ar fi nevoit să aleagă dintr-un potir nou și un microfon, el trebuie să aleagă microfonul performant. Potirul să rămână același, dar microfonul trebuie să fie o portavoce, acesta este necesarul astăzi. Euharistia este medicamentul, dar noi trebuie să știm să fim vocea care trebuie, să știm să fim și auziti, prin mijloacele necesare.

Post Views: 493