Un tata deznadajduit vine la Mântuitorul Iisus Hristos, rugându-L, sa-i vindece copilul chinuit de un duh necurat. Dupa relatarile tatalui, acest duh îl arunca uneori în foc, alteori în apa, provocând copilului cumplite suferinte fizice si sufletesti. În chip firesc, suferintele si chinurile copilului se rasfrângeau si asupra tatalui, caci, la fel ca în majoritatea cazurilor pe care le întâlnim în viata, suferintele copiilor devin, concomitent, si ale parintilor. În aceasta stare de suferinta care plana asupra familiei intregi, pe care noi o întelegem foarte bine, mai ales adaugând precizarea ca era unicul fiu al parintilor- tatal se adreseaza ucenicilor Domnului, socotind ca ei vor putea sa-i vindece copilul, dar, spre marea dezamagire si a tatalui dar si a lor, acestia n-au putut face nimic. Deznadajduit, îsi îndreapta rugamintea catre Domnul Iisus, Care îi da o speranta, prin rostirea cuvintelor: „De poti crede, toate sunt cu putinta celui ce crede”. si la raspunsul afirmativ al tatalui „Cred Doamne! Ajuta necredintei mele”, Mântuitorul a certat duhul necurat, care a iesit din copil, iar acesta s-a vindecat de îndata. Tatal din Evanghelia de azi a avut si are în permanenta imitatori, caci orice parinte nu tine seama de osteneala sau cheltuieli atunci când este vorba de sanattatea copilului sau, de izbavirea lui din boala si suferinta. De asemenea, orice parinte se straduieste sa asigure un viitor cât mai fericit copilului; majoritatea covârsitoare a parintilor sunt constienti de raspunderea pe care o au fata de copiii lor. Dar oare totul se reduce numai la sanatatea, starea materiala si un trai cât mai usor si lipsit de griji a copiilor? Uitând de cuvintele Mântuitorului: „Ce-i foloseste omului sa câstige lumea întreaga, daca-si pierde sufletul” (Marcu 8,36) multi parinti neglijeaza o alta latura a educatiei si anume cea duhovniceasa. Se spune adeseori ca „omul este în viata asa cum l-au facut parintii”. Cum am putea pretinde unui copil sa fie plin de virtuti, daca în familia lui exista neîntelegeri între parinti, daca acestia nu se roaga niciodata si nu cerceteaza biserica, daca îsi cauta o asa-zisa fericire în afara caminului si atâtea altele? Când parintii ofera copiilor un exemplu frumos, este firesc ca si copiii sa încerce sa-i imite si sa-i urmeze. Pilda buna a parintilor te însoteste toata viata, te urmareste ca o umbra, te calauzeste, îti inspira un anumit fel de a fi, de a gândi, de a simti. Dar pe lânga exemplul personal, parintii au datoria sa-si învete copiii: în concret, sa cultive în sufletul lor dragostea de Dumnezeu si de oameni, bunatatea, cinstea, corectitudinea, harnicia, demnitatea, mila fata de cei în suferinta, dragostea de neam si de tara. Ca bun crestin, orice parinte trebuie sa fie si un adevarat preot al propriilor copii, sa formeze si sufletul copiilor prin rugaciune, cercetarea bisericii, spovedanie si împartasanie, prin învatarea unor lucruri elementare pe care trebuie sa le stie orice crestin. Astfel, familia va deveni primul asezamânt de formare morala a omului, o adevarata scoala de virtuti, care va plamadi sufletul omului de mâine, facând din el un fiu bun al Bisericii si un cetatean constient si devotat tarii.

Post Views: 64