Nimic pitoresc
De obicei, lunea, când mă întorc la serviciu, după zilele de weekend, îi aud pe colegi: “Ai fost la ţară, ţi-ai încărcat bateriile, ai băut apă din fântână, nu clor de la robinet, aer curat, linişte deplină etc.” Unii dintre ei văd numai partea pitorească a satului. Numai că la ţară nu se stă pe roze. Trudă multă, odihnă puţină şi adesea pagubă în loc de câştig. Casa de la ţară nu e casa de vacanţă. Treburile niciodată nu se termină şi oricând pot fi luate de la capăt. Gospodăria se întreţine cu cheltuială, altfel se degradează văzând cu ochii. Meseriaşii, care mai sunt, profită, lucrează scump şi nu se ţin de cuvânt. Lucrători cu ziua sunt şi mai puţini. Cu mâncare, cafele, ţigări şi băutură ziua de muncă ajunge la 100 de lei. Marea dramă a satului meu şi nu numai este absenţa tinerilor. Unde lipsesc tinerii nu vor fi nici copii şi viitorul comunităţii rămâne nesigur. Şcoala nu mai funcţionează de vreun deceniu. Declinul demografic cel mai vizibil este la ţară. Nici nu ştiu de când în satul meu nu s-a născut un copil. stop_coloana Cum bătrâneţea pe nimeni nu iartă, satul supravieţuieşte. Nicidecum nu prosperă. Singura preocupare a oamenilor este agricultura de subzistenţă, rămasă la discreţia naturii. Din respect faţă de pământ, o bună parte din pensie se duce pe costul lucrărilor agricole. Revigorarea satului meu prin reîntoarcerea celor plecaţi în străinătate nu-i o garanţie. Şi sunt cam mulţi plecaţi. E adevărat, vilele lor au schimbat aspectul localităţii. Dar tot goale rămân. Aşa că povestea casei părinteşti care nu se vinde începe să devină o realitate. Dureroasă ce-i drept, dar realitate.
