Vrand nevrand trebuie să recunoaştem că trăim vremuri de răstrişte. Vremuri in care totul devine mai scump, pentru că resursele scad, iar nevoile sunt tot mai mari. Aşa se face că nimic nu merge. Parcă am fi blestemaţi să trecem iarăşi, pentru a nu ştiu cata oară in istoria neamului, prin crize, războaie, secete, mişcări sociale şi alte fenomene ce ne-au intors de fiecare dată din drum. Se prea poate ca nimic să nu fie intamplător. Cineva acolo sus oranduieşte astfel lucrurile, incat totul, sau aproape totul ne e potrivnic. Nu incape indoială că aşa cum se mai spune cand ne merge rău că ne-am făcut-o cu mana noastră. Adică am fost mai puţin raţionali in momentele cheie ale existenţei. Cu siguranţă, mult mediatizata criză am fi depăşit-o mult mai repede şi mai uşor. Dar cum spuneam ne-am făcut-o cu mana noastră . Sau ne-au făcut-o cu mana lor. Cine plăteşte pentru nevredniciile guvernanţilor in serie, de douăzeci de ani? In nici un caz cei care au ajuns bogătaşii naţiei peste noapte pe banii statului, pană la urmă pe banii stranşi cu mare trudă de fiecare dintre noi. vremurile trec şi cine ştie caţi ani ne vor mai trebui pană va fi să revenim la ceea ce am fost, şi, de ce nu, mai mult decat atat. Cată vreme ne va trebui pană să vedem economia ţării in urcare liberă? Ori o agricultură performantă precum cea de prin alte ţări despre care ne place să vorbim? Sau măcar la nivelul anilor ‘80, cel puţin sub aspectul suprafeţelor cultivate? Nu ştiu, pentru că sub aceeaşi mască a globalizării mai că ajungem să nu mai călcăm pe pămant romanesc. Tinerii işi părăsesc familiile, locurile de baştină, ţara, devenind sclavi pe plantaţiile străinilor. Intelectualii de mare valoare işi caută rosturile prin alte locuri din lume. Asta in vreme ce ţara este mai degrabă guvernată de supraveghetori internaţionali ce n-au nicicum dorinţa de a ne fi mai bine nouă decat lor. Şi uite aşa vremurilor de restrişte li se adaugă cele de bejenie.