Zalaul are o viata de noapte pe care putini o cunoastem. Ce vedem seara in filme se intampla simultan chiar in spatele blocului. Oameni carora soarta nu le-a suras traiesc, din cauza lipsei banilor si a educatiei, la extrema conditiei sociale incercand sa-si carpeasca traiul cotidian.
„De ce esti zgarcit , am vazut ca ai bonuri de masa; eu primesc si bonuri de masa”.
Viata Zalaului pe care noi nu o vedem se petrece la adapostul noptii si al locurilor retrase. Oameni ai caror ursitoare nu au fost prea binevoitoare duc un trai la extrema conditiei sociale.
CAT DE RAU E… RAUL
Nu-s chiar asa de cenusii, cum isi inchipuie unii, noptile urbei de sub Meses. Intr-adevar nu-i nici feeria de altadata, dar daca ai curiozitatea de a sfasia intunericul noptii, de a deschide usile localurilor non-stop vei da peste semeni de-ai tai care explodeaza de prea mult bine, ori, la polul opus, care se tarasc prin existenta. Intr-una din noptile trecute am …descalecat in anumite zone ale Zalaului, cum s-ar zice rau famate, pentru a vedea cu ochii mei si a simti pe propria piele cat de rau e…raul. Cum spuneam, am trecut pragurile, in acea noapte a cel putin sapte localuri (restaurante luxoase, crasme ordinare, cluburi de noapte). Nu le voi aminti numele pentru a nu-i deranja pe patroni si ai lasa sa creada ca fidelii lor clienti sunt „neprihaniti”.
UN BRAND PE CINSTE, DACA…
In zona autogarii, intr-o crasma cu iz de taverna proletara, in jurul orei 23.00, patru tinere sosoteau la o masa. Intr-un colt doi barbati si eu, intrusul. Afara, alte doua fetiscane isi pierdeau timpul fumand din acceasi tigara. Isi pierdeau timpul e un fel de a spune, pentru ca de fapt ochiau prin noapte un client de preferinta adapat cu licorile lui Bachus, caruia sa-i tina companie si daca se poate mai mult. Le ofer doua tigari de contrabanda mai mult pentru a face lipitura. Nici una, nici doua Carmen si Katy (cel putin asa s-au prezentat cele doua tinere) intra in subiect ca si cum ne-am fi cunoscut de ani de zile. „50 de lei, imi spune Carmen mai mult in soapta aplecandu-se asupra urechii mele , parca pentru a nu auzi colega sa de trotuar, 50 de lei si vin cu tine unde vrei”. Ma joc de-a negocierea si intr-un final Carmen se molcomeste si cu 20 de lei. Invoc unele motive si intram inauntru. La un pahar de lichior limbile fetelor se dezleaga. Nu sunt chiar din Zalau, dar s-au aciuat in oras pentru ca e vadul mai bun si le cunoaste mai putina lume. Trupul si-l vand ori de cate ori se iveste ocazia. La cei 22 de ani ai lor, nu stiu ce-i o carte de munca. Au lucrat sustin ele la negru, dar criza… Le privesc mainile cu oja cazuta de pe unghii, trupurile , de altfel mladioase si ma gandesc ca daca le-ai spala bine cu o perie de radacina si le-ai intoli cat de cat ai face un brand ca lumea cu ele si in tara si peste hotare. Recunosc, marsave ganduri.
CARPIND COTIDIANUL TRAI
Viorica, zice ca are 30 de ani. Ridurile ingrosate cu rimel vor sa spuna altceva. Doar de vreo doua luni viziteaza localul cu iz de ta-verna. De doua luni de cand sotul sau Vasile a fost pus pe liber de la o spalatorie auto. Saracia a impins-o pe acest fagas, saracia aceea lucie, care sclipeste mai dureros ca niciodata. Nu gaseste un echilibru si a alunecat in gasca vanzatoarelor de placeri. Poate e mai slaba de inger, poate… Doi copii are de crescut. Amandoi sunt de varsta scolara. Pe Vasile il intereseaza prea putin, marturiseste Viorica, unde-i pleaca sotia aproape in fiecare seara. Daca pica ceva pana pe la orele 2,00 e bine; daca nu, se intoarce acasa. Pe Vasile il intereseaza doar banii si dusca de rachiu pe care se straduieste sa i-o duca noapte de noapte. Dar cum spuneam nu intotdeauna ii merge… plugul, nu intotdeauna trupul ei e ravnit. E si aici concurenta. Cele mai tinere tin „stacheta” la 20 de lei, Viorica o mai coboara, dupa gradul de saracie care i s-a cuibarit in casa in ziua respectiva, chiar si la 10 lei. Doi mici mari din cei patru, oferiti de un zdrahon de barbat cu care a intrat pe aceeasi lungime de unda, sunt impachetati pentru a fi dusi acasa la copii. Atunci cand va ajunge. E ingrijorata ca pentru Vasile n-are deocamdata nimic, dar nadajduieste macar la o bere. Doar e cel cu care a fost la popa si la cununia civila. E cel care se face ca nu vede, nu stie nimic, cel care tacit ii da unda verde pentru a mai carpi cat de cat cotidianul trai.
E BUN SI BONUL DE MASA
In jurul orei 1,00 in crasma erau sase fiice ale Evei si trei barbati. Bunataturile de pe mese se cam sfarsisera. Fetele isi ghiceau in cafea: „Vine Fat-Frumos ori ba”. In contextul de fata Fat-Frumos insemna individul acela cu bani, beat ori treaz (de preferinta prima varianta), care sa le ocheasca, sa le propuna si sa le ofere. Sa le ofere orice pentru a intoarce saracia pe dos si a-i da fatada de bunastare, de belsug, bineinteles mai mult imaginar. Numai ca cei doi barbati din sala nu se prea avantau catre masa fetelor, iar eu, mai in gluma mai in serios le-am spus pur si simplu ca nu mai am bani. (Pentru a le intra pe sub piele le oferisem deja cateva sute de grame de tarii.) Erau disperate. Mezina grupului, Lacrimioara ma mustra intr-un fel amical; „De ce esti zgarcit, am vazut ca ai bonuri de masa, eu primesc si bonuri de masa”. „Numai ca ale mele sunt stampilate” i-am zis. „Nu-i nimic, imi riposta adolescenta, ma descurc eu… Apoi, intr-un tarziu, aproape poruncitor ma indemna „Hai”!
Dincolo de peretii cras-mei intunericul isi facea de cap, iar zorii laptosi refuzau sa apara. Am vazut multe intr-o singura noapte; si voi reveni intr-un numar viitor.