Dragi cititori, Cina cea de taină este o scenă biblică familiară și impresionantă. De-a lungul secolelor diverși artiști au reprezentat momentul cheie în care Iisus și apostolii Săi iau masa împreună, înainte de furtuna patimilor. Ce credem despre Cina cea de Taină și despre Sfânta Împartasanie (Euharistia) instituită de Iisus în Joia Mare, va modela întreaga noastră viziune asupra lumii.

Pentru a înțelege și a aprecia pe deplin misterul acestei cine, trebuie să învățăm să vedem acest eveniment ”așa cum a fost la început” , așa cum a fost pentru primii iudei creștini care au văzut sfârșindu-se o lume veche, cu care erau obișnuiți și începutul unei lumi noi.

Noul Testament este ascuns în Vechiul, iar Vechiul este dezvăluit în cel Nou, ne spune sfântul Augustin. Daca separăm cuvintele lui Isus de credința și speranța poporului evreu riscăm să-l înțelegem greșit. Dacă vrem într-adevăr să știm cine a fost Iisus, ce spunea și ce făcea la Cina de pe urmă și în viața publică, trebuie să-i interpretam faptele și cuvintele în contextul lor istoric.

Dumnezeu, cu secole înainte ca Hristos să se nască, a pregătit tipuri și prefigurări, pe care apoi le-a împlinit în Noul Testament, în Fiul Său. Toate aceste paralele și tipologii ne întăresc credința și ne ajută să înțelegem mult mai profund rânduiala Creatorului, viața noastră și scopul ei.

Paștele din Vechiul Testament celebrează un eveniment esențial în istoria Israelului: ieșirea din robia egipteană. Acest eveniment și sărbătoarea care îl amintea în fiecare primăvară erau fundamentale pentru identitatea Israelului. Eliberate de sclavia Egiptului, cele 12 triburi ale lui Iacob au devenit națiunea Israelului, cu o patrie proprie. Paștele devine o zi memorial pe care Dumnezeu o stabilește ca sărbătoare pentru toate generațiile (Exod 12-14).

Deși Moise a făcut o mulțime de jerfe și urgii care au dus la ieșirea din Egipt, până la urmă Paștele a fost acela care a pus în mișcare ieșirea lui Israel. În acea noapte, israeliții au jertfit mieii de Paște, la porunca lui Dumnezeu, și au uns cadrele ușilor cu sângele mieilor, fiind astfel salvați de la moarte. În fiecare an , milioane de evrei, inclusiv Iosif, Maria, Iisus și toți ucenicii, urcau la Ierusalim să sărbătorească Paștele și eliberarea din Egipt.

Dar la ultimul său Paște, în seara Cinei de Taină, Iisus, în loc să vorbească despre ieșirea din Egipt, a vorbit despre viitoarea sa pătimire și moarte. În loc să explice înțelesul cărnii mielului de paște, Iisus a identificat pâinea și vinul de la cină drept propriul Său trup și sânge și le-a poruncit ucenicilor să-l mănânce și să-l bea:

” Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu. Apoi a luat un pahar și, după ce a mulțumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: Beți toți din el, căci acesta este sângele Meu, sângele Legământului celui nou, care se varsă pentru mulți, spre iertarea păcatelor”.( Matei 26)

În timp ce sute de miei erau pregătiți în Templu pentru jertfă, Mielul lui Dumnezeu, a instituit împlinirea cuvintelor pe care le-a rostit cu puțin timp înainte, în sinagoga din Capernaum: ”Adevăr, adevăr vă spun: de nu veți mânca trupul Fiului Omului și de nu veți bea sângele lui, nu veți avea viață în voi. Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viața veșnică și Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este adevărată hrană și sângele Meu adevărată băutură.„(Ioan 6,53-55)

Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte? (Ioan 6,60) Care este înțelesul acestor cuvinte a căror îndemnuri contrazic direct scriptura ebraică în care a mânca sângele animalelor era un sacrilegiu. În lumea antică, evreii erau cunoscuți pentru refuzul lor de a consuma sânge, legea dată de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai le interzicea explicit. Cuvintele lui Iisus devin misterioase și scandalizate pe acest fond al credinței mozaice. Ca evreu care respecta legea cu fidelitate, cum ar fi putut Iisus să le poruncească ucenicilor aceste lucruri? Chiar dacă Iisus ar fi intenționat doar o exprimare simbolică, cum ar fi putut El spune așa ceva?

Când privim la misterul Cinei de pe urmă cu ochii unui evreu din antichitate, în lumina cultului, credințelor și speranțelor lui, vom descoperi că există foarte multe lucruri în comun între iudaismul antic și creștinismul timpuriu. Vom descoperi că tocmai credința iudaică a primilor creștini le-a dat posibilitatea să creadă că pâinea și vinul din Sfânta Împărtășanie nu sunt simbolice, ele sunt cu adevărat trupul și sângele lui Hristos.

În cel dintâi exod, Dumnezeu a făcut un legământ- o legătură sacră de familie- între El și poporul Israel. După porunca lui Dumnezeu, Moise a trimis dintre fii lui Israel să jertfească lui Dumnezeu tauri ca jertfă de împăcare. Jumătate din sânge l-a pus în vase iar cu cealaltă jumătate a stropit altarul. Legământul astfel pecetluit s-a încheiat printr-un ospăț ceresc pe muntele Sinai. Moise împreună cu Aron, Nadab, Abihu și cei 70 de conducători ai triburilor iau parte la ospățul ceresc, în prezența lui Dumnezeu. ”L-au privit pe Dumnezeu, au mâncat și au băut”(Exod 24,II) După încheierea acestui ospăț, Dumnezeu a dat poporului cele 10 porunci, reguli pentru viață și pentru oficierea sărbătorii Paștelui, dar și toate instrucțiunile tehnice pentru construirea unui loc de închinare, Cortul Întâlnirii, care va fi prototipul Templului viitor și al Bisericii de astăzi.(Exod 25,9.40)

An de an, generație după generație, numeroși israeliți au abandonat legământul mozaic, mergând după alți zei. Dar Dumnezeu nu a renunțat la poporul Său. La aproape o mie de ani după Moise, profetul Ieremia avea să proclame că Dumnezeu va face un legământ nou, mai mare decât legământul lui Moise.(Ieremia 31,31-33)

În conformitate cu Vechiul Testament și cu tradițiile iudaice antice, speranța poporului lui Dumnezeu era readucerea lui Israel din exil, adunarea neamurilor păgâne, înnoirea creației înseși prin venirea lui Mesia. Era speranța că Dumnezeu, printr-un nou exod, avea cândva să facă ”toate noi”. Orice evreu din vechime știa că dacă va fi un nou exod atunci va fi și un nou paște.

Cina cea de Taină nu este doar apogeul unei prietenii temporare, nici o simplă comemorare a Paștelui Exodului, ci este inaugurarea noii și veșnicei sărbători liturgice a Noului Legământ. Iisus dă Paștelui ebraic sensul definitiv la Cina de pe urmă, desăvârșește Paștele ebraic prin moartea și învierea Sa și anticipează Paștele final al bisericii prin celebrarea Sfintei Împărtășanii.

În timp ce Iisus instituia Noul Legământ, la Ierusalim mieii erau jupuiți și puși pe bețe în formă de cruce. Preoții stăteau în serii cu ligheane de argint și de aur, colectau sângele, îl duceau la altar și apoi vărsau tot sangele în jurul altarului. După care cântau psalmi și duceau mielul la casele lor, îl găteau și îl consumau după rânduiala dată de Dumnezeu lui Moise, cu pâine nedospită și ierburi amare.

Când sărbătoreau Paștele, vechii evrei nu doar își aduceau aminte de exod, ci participau efectiv la el, nu era un dar numai pentru părinții lor ci era un dar actual, contemporan cu ei.

Dacă Iisus ar fi voit ca ucenicii săi să considere Euharistia o hrană și o băutură obișnuită, n-ar fi identificat-o nicidecum drept mana cea nouă din cer. În cei 40 de ani pe care evreii i-au petrecut în deșert, Dumnezeu le-a dat mană din cer pentru a-i salva. Mana din pustiu nu era o pâine obișnuită. Ere o miraculoasă ”pâine din cer” dată de Dummnezeu pentru a-și ”susține” poporul. Iisus a făgăduit în cuvintele sale că le va da o nouă mană acelora care cred în El.

”Eu sunt Pâinea vieții. Părinții voștri au mâncat în pustie mană și totuși au murit. Aceasta este Pâinea care coboară din cer, ca omul să mănânce din ea și să nu moară. Eu sunt Pâinea cea vie care am coborât din cer. De va mânca cineva din pâinea aceasta va trăi în veci. Iar pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pentru viața lumii.”(Ioan 6, 35-47)

Dragilor, misterul Cinei de pe urmă este Euharistia și aceasta a făcut parte din planul lui Dumnezeu încă de la începutul istoriei mântuirii. Istoria Euharistiei începe în Geneză, odată cu pomul vieții, odată cu ofranda cea bună adusa de Abel, cu jertfirea lui Isaac de către Avraam și continuând cu instituirea de către Moise a sărbătorii Paștelui. Doar parcurgând și aprofundând aceste evenimente vom înțelege cu adevărat contextul în care Ioan Botezatorul îl numește pe Iisus ”Mielul lui Dumnezeu”.

Iisus știa foarte bine ce știa orice evreu din secolul 1: de Paște nu trebuie numai să înjunghii mielul pentru a îndeplini legea lui Dumnezeu, pentru a fi salvat de la moarte, ci trebuia sa manânci carnea mielului pentru ca jertfa să fie completă. Așadar daca Iisus se socotea pe sine noul miel, nu era nefiresc să vorbească despre sângele Său care se varsă și să le poruncească ucenicilor să-i mănânce carnea.

Mântuitorul a spus lucruri care au spulberat granițele firii omenești obișnuite, făcând afirmații ce puteau fi justificate doar de misterul identității sale dumnezeiești. Un simplu om nu ar putea să-și dea vreodată trupul și sângele altora, fără ca ei să-i canibalizeze cadavrul. O astfel de persoană, ca să parafrazăm cuvintele lui C.S. Lewis, este fie un mincinos, fie un nebun, fie Dumnezeu însuși. Dar privind viața de pe pământ a lui Iisus, ascultându-i învățăturile, analizându-i faptele, privindu-le prin prisma vechiului testament, putem oare să ne îndoim de dumnezeirea lui Iisus și de prezența Sa reală în Sfânta Împărtășanie?

La Cina de pe urmă Trupul și Sângele devin viață și veșnicie. Joia Sfântă devine o zi memorial pe care Iisus o stabilește ca sărbătoare pentru toate generațiile viitoare: ”Faceți aceasta întru amintirea Mea”. Noul ospăț cerescdevine Sfânta Liturghie iar Euharistia se transformă în pomul vieții a cărui roade ne oferă viața veșnică, noul pământ al făgăduinței.

Să ne oprim o clipă astăzi să medităm asupra acestor aspecte. Să medităm cum infinitul intră în finit prin pereții de piatră ai locașului de închinare și cum acest infinit dorește să pătrundă și-n templul nostru interior. Să ne zguduim la gândul că acest locaș de închinare găzduiește Trupul și Sângele lui Dumnezeu. Să ne minunăm asupra vederii cum Dumnezeu a lucrat în istorie de-a lungul timpurilor. Cultul ne-a fost dat de El ca un ajutor, o încercare de a ne pune în ordine viața, de a ne împăca cu Dumnezeu, de a depăși sentimentul de vinovăție. Dar anii au trecut, multă credință s-a pierdut, dragostea s-a răcit, legea s-a șters din inima noastră, lumea s-angrijit s-o acopere cu vălul ei…Îndrumările lăsate de Dumnezeu au devenit mit, legendă, simbolisme, teorii perimate…

Să ne oprim o clipă astăzi oameni buni…este Joia cea Mare…

(sursa: Brant Pitre, Misterul Cinei de pe urmă)

Post Views: 315