Minunate nerozii. Cum subminează psihologia adevărata moralitate
Ziua bună, dragi cititori!
De ceva vreme l-am descoperit pe Theodore Darlymple, un critic cultural britanic și medic psihiatru cu o vastă experiență medicală și clinică în spitale și închisori. Dintre numeroasele cărți și eseuri pe care le-a scris pe teme culturale, politice și sociale, i-am parcurs recent cartea ”Minunate nerozii”, un ”eseu-șoc” în care autorul evaluează cu vervă incisivă statutul științific neverosimil și consecințele existențiale bizare ale psihologiei moderne. Darlymple demontează, printr-o cascadă argumentativă, miturile psihologiei moderne și dovedește cum aceasta subminează adevărata moralitate, provocând astfel efecte distructive.
Zugrăvind nașterea psihologiei, care a început ca o aventură a cunoașterii ce a promis să smulgă adevărul și să dezlege taina ființei umane, Darlymple se îndoiește atât de ”progresul” teoretic cât și de ”progresul” practic adus de ”știința” psihologică și ne expune concret cum, teorie după teorie, psihologia modernă laică, afirmată ca un rival împotriva filosofiei vechi, a tradiției și a religiei, a produs mai multă daună decât câștig.
Așezând pe calapodul cel mai înalt al înțelegerii umanului tezaurul sapiențal al creștinismului, cât și filosofia și literatura occidentală și luând ca exemplu scrierile lui Shakespeare, ferventul critic ne arată cum o mare parte a psihologiei moderne se opune acestor valori tradiționale legitimate. Printre cele mai grave aspecte ale moralei psihologiei moderne este ”forma de deresponsabilizare a omului” prin care acestuia i se ”proiectează cauza propriei nefericiri într-o serie de entități teoretice străine”, care-i ”explică” problemele și-l scutesc de a le confrunta într-un mod intim legat de libertatea și responsabilitatea lui. Autorul vorbește despre absurdul psihanalizei lui Sigmund Freud și despre felul în care doctrina lui estompează particularitatea pacientului și conștiința lui, înlocuindu-le cu jargonul phihanalitic general, impersonal. În concepția lui Freud, dorința nesatisfăcută duce la patologii, iar împlinirea oricărui impuls interior (bun sau rău) este cel mai înalt ideal al omului.
Darlymple face un tur de forță și printre alte curente psihologice și psihanalitice, cum ar fi behaviorismul (potrivit căruia omul nu diferă de animale, ci este în fond doar un răspuns la stimuli – context în care subiectul este încă o dată eliberat de ”povara alegerii” și sustras de la obligații), cognitivismul (care propune o ”restructurare cognitivă” a firii de la negativ la pozitiv, într-un mod ingineresc și, implicit, steril), neodarwinism și genetică (potrivit cărora totul este biologie și trebuie să ne adaptăm la biologie; ”conștiința morală” este un ”construct morbid”, iar omul poate să facă ce vrea și să nu-și asume nimic).
Eseistul vorbește și despre consecințele grave ale instituționalizării psihologiei, despre noua gândire pozitivă care a dus la patologia victimizării, despre ”stima de sine” și ”iubirea de sine” greșit percepute, care au degenerat într-un narcisism nociv și despre turnanta neurochimică a psihologiei: tonomatul de pastile (potrivit căreia misterul ființei umane este ”dezlegat” în sens chimic; depresia sau alte dispoziții excesive nu ar fi altceva decât dezechilibre chimice ale creierului care pot fi remediate tot chimic, și de aici boom-ul industriei farmaceutice, a antidepresivelor și a ”pastilelor fericirii”). În toate cazurile enumerate mai sus, ”înțelepciunea” noii psihologii se rezumă la această deviză: nu sunt eu de vină, ci neurotransmițătorii, nu eu, ci stimulii, nu eu, ci creierul!
Dragi cititori, Theodor Darlrymple nu contestă faptul că numeroși psihologi au realizat experimente interesante și ingenioase, dar pentru că psihologia modernă nu este așezată pe calapodul moral just, efectul general asupra culturii și societății umane a ajuns sa fie unul covârșitor negativ. Într-o mare măsură, caracterul uman și reflecția autentică sunt bagatelizate, în timp ce adevărata cunoaștere de sine și auto-controlul sunt demontate, iar taina umană este ”explicată” cu ajutorul unor entități teoretice fantomatice: superstiții, determinism astral, inconștient, genetică, neurotransmițători, chimie, etc.
Vă recomand să citiți cartea și s-o aprofundați, mai ales acum când suntem tot mai asaltați de felurite himere care sunt deghizate în evenimente culturale și educaționale de înaltă speță. Abordări medicale, holistice și transdisciplinare, influențe orientale, psihologii și metode de terapie ”revoluționară”, ”înțelepciunea naturii” și ”reconectare somatică”, ”inițieri în transcendență”, toate așezate într-un malaxor, năruiesc temeiurile valorice tradiționale probate și garantate și provoacă o mare confuzie. Ori noi ne simțim mult mai atrași de acest sincretism extrem de periculos, în timp ce pozițiile apărate atâta vreme cu sacrificii mari le aruncăm la gunoi ca pe niște bastioane învechite. I-adevărat că trebuie să ținem pasul cu vremurile și să ne updatăm în permanență, dar să nu mutilăm rădăcinile, fără de care totul se dovedește a fi falimentar.
Istoria Bisericii ne eliberează de iluzia că psihologia modernă laică este singura soluție pentru problemele comportamentale și emoționale, comentatorii biblici dezvoltându-și abilitatea de introspecție cu mult înainte ca cineva să audă de terapia comportamentală. Este imperativă o colaborare corespunzătoare între cele două domenii (teologie și psihologie), altminteri vom ajunge la anomalii tot mai mari. Vedem cum, în baza sentimentelor și emoțiilor (care au devenit zei), se produc cele mai urâte manifestări și invenții sociale, se modifică acte și se rescrie întreg alfabetul uman.
Oameni buni, vă invit să reflectăm împreună și să ne documentăm adecvat. Să nu explorăm teritorii marginale doar de dragul stimulului și al interesantului. Dezvoltare sau transformare personală în care lipsește Centrul, sau în care acesta este fragmentat, este o amăgire.
Toate cele bune!
