Mintea copilului, înțeleasă cu grijă. Dialog cu un psiholog și un psihiatru

Într-o lume în care tot mai mulți părinți caută răspunsuri pentru dificultățile emoționale sau de dezvoltare ale copiilor lor, diferența dintre a „merge la psiholog” și a „ajunge la psihiatru” rămâne adesea neclară. Dincolo de mituri, etichete și temeri, există însă profesioniști care privesc copilul ca parte dintr-un întreg – familie, context, emoții și potențial.

Am stat de vorbă cu Larisa Crainic, psiholog clinician și psihoterapeut, și Malvina Bică, medic specialist psihiatru de copii și adolescenți – două specialiste care au ales să lucreze împreună pentru a oferi o abordare completă și umană fiecărui copil care le trece pragul. În acest interviu, ele vorbesc deschis despre parcursul lor profesional, despre realitățile din cabinet, provocările actuale ale copiilor și părinților, dar și despre cât de important este să cerem ajutor la timp.

Reporter: Bună ziua! Cu cine avem plăcerea de a sta de vorbă?

Larisa (psiholog): Bună ziua! Sunt Larisa Crainic, psiholog clinician, psihoterapeut și expert în tulburările din spectrul autist. Am terminat facultatea de psihologie în cadrului Universității Babeș Bolyai Cluj în anul 2021 iar apoi am urmat cursurile masterale în cadrul aceleași facultăți și universități. Totodată, din 2021 până acum am urmat numeroase cursuri pe diferite teme, de la evaluare și psihodiagnostic la tipuri diferite terapie. Lucrez ca și psiholog clinician din 2021. În ultimii 2 ani și jumătate munca mea se focusează foarte mult pe ceea ce înseamnă psihodiagnostic, intervenție și neurodivergență.

Malvina (psihiatru): Bună ziua și bun găsit! Mă numesc Malvina Bică și sunt medic specialist psihiatru de copii și adolescenți. Am absolvit Medicina la UMF Cluj în anul 2016, au urmat apoi 5 ani de rezidențiat la Spitalul Clinic de Psihiatrie Prof. Dr. Alexandru Obregia din București și apoi alți doi, de această dată ca medic specialist psihiatrie pediatrică, la Institutul Matei Balș.

Dorul de casă, dorul de familie, prietenii care îmi lipseau, dar și o chemare lăuntrică de a pune în operă aici acasă tot ce am acumulat în anii de studiu, au făcut ca în primăvara lui 2024 să mă întorc la Zalau, mai întâi ca specialist în cadrul Centrului Noro, iar acum activez în cadrul propriului meu cabinet de psihiatrie pediatrică.

Reporter: Ce specializare interesantă! De ce ați ales psihiatrie pediatrică, și nu psihiatrie?

Malvina (psihiatru): Am simțit mereu că misiunea mea în viață va avea legătură cu copiii, e ceva intrinsec ființei mele fără să pot explica în termeni exacți ce este. Având copiii în preajmă ca pacienți, intri odată cu ei într-o lume aparte.

Este adevărat că suferința copiilor este adesea copleșitoare, este ceva greu de dus chiar și pentru mine uneori, însă ceva din mine mi-a arătat această cale, deși oamenii din jurul meu m-au îndemnat să nu aleg această specialitate. Nu este ușor, dar privilegiul de a avea acces zilnic la inocența, iubirea, inteligența copiilor care îmi trec pragul, compensează mult.

Reporter: Haideți întâi de toate să clarificăm ceva: cu ce se ocupă un psiholog și care e diferența dintre psiholog și psihiatru?

Larisa (psiholog): O întrebare extrem de bună. Psihologul clinician evaluează și intervine prin consiliere de scurtă durată. Nu poate pune diagnostic ci se poate pronunța dacă există un număr suficient de criterii pentru întrunirea unui diagnostic. Totodată psihologul nu poate prescrie tratament. Între psiholog și psihoterapeut este o diferență. Psihoterapeutul deține abilitățile necesare psihoterapie și terapiei de lungă durată.

Reporter: Mă bucur că am clarificat, cred că multă lume nu știe exact cu ce se ocupă fiecare din aceste specializări. Spune-ne, Larisa, cum sau când ți-ai dat seama ca vrei să devii psiholog?

Larisa (psiholog): Mi-am dorit, de când mă știu, să am profesii care nu erau comune. De la doctor de furnici la mineralog. Din păcate nu am avut susținerea necesară să urmez un domeniu precum mineralogia sau o profesie în domeniul artei, iar în clasa a 12-a, după o perioadă dificilă în care nu știam ce voi face, am ales Facultatea de Psihologie. Nu am primit nici atunci prea multă susținere. Colegii mei mergeau la Medicină, Drept în alte țări,  Informatică. Niște profesii care arată și sună mai bine ca psihologia. Anii de liceu au fost grei, m-am mutat dintr-o clasă în alta și mi-a fost extrem de greu să mă integrez ca adolescentă cu discalculie într-o clasă de mate-info. Într-o zi un coleg mi-a spus că i se pare că m-am integrat ușor și că mi-ar sta bine ca psiholog. În plus, unchiul mamei mele, cu care am crescut în casă, prezintă un intelect foarte slab, conform manualelor de diagnostic prezintă întârziere cognitivă. De fiecare dată când trecea prin procesul de evaluare la psiholog și venea cu raportul de evaluare acasă, eram extrem de dezamăgită că nu înțeleg nimic din evaluare și că nu pot să îl ajut. Mi-am dat seama că în comunitate este nevoie de psihologi empatici, bine pregătiți și care să urmeze bune practici de etică și conduită, de la consiliere la rapoartele pe care le eliberează.

Reporter: Și pentru tine, Malvina, ce înseamnă să fii psihiatru pediatru?

Malvina (psihiatru): Ah, aici sunt multe de spus, multe fațete, multe perspective, nu ar trebui să ne propunem să le epuizăm în acest interviu.

Pacientul meu este copilul, formal, în acte. Dar, în practică, pacientul meu este familia, de fapt. Pentru că acel copil crește în sistemul familial din care face parte și nu poate fi separat de el.

Pentru ca eu să pot pătrunde în universul interior al unui copil, am nevoie să mă uit și să iau contact și cu mediul în care trăiește copilul, cu familia lui. Aici am șansa de a fi urmat în timpul rezidențiatului și o formare în psihoterapie de familie, sub îndrumarea unor specialiști de top. Această orientare sistemică pe care am dobândit-o mă ajută enorm în munca mea, pentru că nu se poate fără ea în psihiatria pediatrică.

Reporter: Este foarte interesant că vă prezentați ca echipă. Cât de importantă este abordarea cazurilor atât din punct de vedere psihiatric, cât și psihologic? Și cum ați ajuns să fiți o echipă?

Malvina (psihiatru): Vine perfect această întrebare în completarea celei anterioare. Colaborarea dintre medic și psiholog în domeniul meu o consider nu doar importantă, ci necesară. Evaluarea psihologică este o condiție sine qua non pentru a avea imaginea cât mai completă a dificultăților cu care se confruntă copilașul din cabinet, și mai departe pentru a formula un diagnostic și a stabili intervenția individualizată.

Mai mult decât atât, este un domeniu în care intervine foarte mult și subiectivitatea evaluatorului, iar în aceste condiții colaborarea dintre psiholog și psihiatru crește acuratețea diagnosticului, si asta este ceea ce, pana la urma ne dorim ca specialisti. Sunt multe simptome care se suprapun în mai multe tulburări și atunci o contextualizare corecta, cu sprijinul muncii specifice a psihologului, ajută enorm.

Colaborarea mea cu Larisa este excelentă și foarte eficientă. Este un specialist desăvârșit, cu lipici la copii, mereu preocupată să se auto-actualizeze și cred că facem o echipă cu adevărat complementară. Fiecare dintre noi aduce ceva esențial la masă, iar copiii și familiile care ne trec pragul beneficiază de o abordare unitară, coerentă și, esențial, profund umană.

Larisa (psiholog): Mă bucur enorm că drumurile mele și ale Malvinei s-au întâlnit. Am lucrat împreună în cadrul aceleiași asociații. Eu realizam evaluările copilașilor care veneau la consult psihiatric pediatric. Inevitabil am început să conversăm despre pacienții pe care îi vedeam și ne-am dat seama că privim copiii la fel, într-un mod holistic, atent, cu dorință sinceră de îi ajuta și nu doar a bifa consultul sau evaluarea. Ne-am dat seama ca ne înțelegem dincolo de profesiile noastre și chiar după ce eu am plecat din asociație, cu doar câteva luni înaintea Malvinei, am rămas într-o legătură strânsă și ne-am dorit să putem să lucrăm împreună din nou.

Reporter: În cadrul acestor consulturi, dar și din experiența și expertiza pe care o aveți până acum, cu ce se confruntă cel mai des familiile și copiii în ultimii 2-3 ani?

Malvina (psihiatru): Tulburările de neurodezvoltare, adică Tulburarea din spectrul autist și ADHD au o prevalență tot mai crescută în întreaga lume, din păcate nici noi nu suntem scutiți și asta se reflectă și în activitatea mea din cabinet.

Văd adesea tulburări de limbaj sau întârziere în dezvoltarea limbajului.

O mare îngrijorare a mea este expunerea timpurie și excesivă la ecrane, care este extrem de nocivă în primii ani de viață și care poate în mod real să influențeze negativ dezvoltarea unui copil, afectându-i dezvoltarea limbajului, atenția, dezvoltarea emoțională. Vorbesc despre asta neobosit, ori de câte ori am ocazia. Dar subiectul este atât de vast și sunt atat de multe de spus încât propun un articol separat, când veți considera.

Am avut în cabinet adesea și copii cu dificultăți de învățare, cu dificultăți la scris și citit, deși cu o inteligență bună sau chiar peste medie. Acestea sunt tulburările specifice de învățare – dislexia, disgrafia, discalculia. Am avut adesea în cabinet și copii cu intelect peste medie, care se confruntă și ei cu dificultăți la școală sau tulburări de comportament. Nu le este ușor acestor copii și nici părinților lor.

Tabloul este diferit când vorbim despre adolescenți; la această categorie de vârstă am întâlnit anxietate cel mai frecvent, depresie și tulburare obsesiv-compulsivă.

Larisa (psiholog): În cabinetul meu, am observat un anumit trend în ultimii doi ani în cadrul evaluărilor. Copiii cu inteligență peste medie și supradotați care prin natura lor se confruntă cu dificultăți emoționale și de multe ori cu neurodivergența sunt aduși des în cabinet de către părinți. Părinților le este greu să îi înțeleagă și nici copiii, la rândul lor, nu înțeleg de ce simt atât de multe.

Mă întâlnesc des cu anxietate, probleme de imagine corporală, tulburări de învățare, ADHD dar aici aș spune neurodivergență.

Reporter: Există ceva teste mai speciale pe care le aplici în cabinet?

Larisa (psiholog): În urma trendului pe care l-am amintit am achiziționat în cabinet testul WISC-4, care este standardul de aur pentru evaluarea intelectului. Testul standard care se găsește larg în cabinetul psihologilor, anume Matricile Progresive Raven are anumite limitări care nu ajută în procesul de evaluare, ci ne oferă doar o vedere foarte vagă asupra  capacității cognitive.

Reporter: Explică-ne puțin la ce ar trebui părinții să se aștepte atunci când aduc copilul la consiliere. Ce faci tu, practic, într-o ședință de terapie? Lucrezi cu copii de toate vârstele?

Larisa (psiholog): Practic într-o ședință de terapie/consiliere urmez obiectivele setate în urma evaluării. Uneori procesul nu e liniar și nu putem să urmărim fiecare obiectiv consecutiv de pe listă, uneori trebuie ajustate, alteori schimbate cu totul. În principiu creez activități pe baza principiilor cognitiv-comportamentale, adaptate pentru copii. Lucrez cu copii de toate vârstele, chiar și cu adolescenți.  

Reporter: Bănuiesc că nu este o muncă ușoară. Ce anume din munca ta îți aduce cea mai multă satisfacție?

Larisa (psiholog): Îmi este foarte greu să răspund la această întrebare. Găsesc și îmi doresc să găsesc constant împlinire în munca mea. Sunt foarte recunoscătoare pentru fiecare persoană care alege cabinetul și expertiza mea, dar specific din munca mea găsesc satisfacție în procesul de alianță terapeutică.

Reporter: În general vizitele la medic vin cu emoții, atât pentru copii cat și pentru părinți. Ce se întâmplă mai exact în cabinet în timpul unui consult?

Malvina (psihiatru): Foarte bună observație, adesea atât părinții, cât și copiii intră tensionați în cabinet.

Așa că în cadrul consultației, ce fac eu inițial este să destind puțin atmosfera. Asta înseamnă că inițiez un joc cu copilul mai mic în prima parte, îl observ cum se apropie de mine, dacă mă privește în ochi, dacă e interesat de joc, observ felul în care se joacă, sunt ochi și urechi la tot ce se întâmplă în aceste prime minute.

Pe copilul de vârstă școlară îl întreb de școală, de prietenii de acolo, de activitățile pe care le face cu plăcere, desene, jocuri, etc.

La adolescenți depinde foarte mult de situație, uneori ei rămân singuri în cabinet, fără părinți.

Acolo e nevoie de mai multă flexibilitate, tact și creativitate din partea evaluatorului. Practic, în prima parte încerc să îl fac pe copil să sesizeze cât mai puțin contextul de evaluare în care se află.

Apoi urmează anamneza mai amănunțită, ceea ce înseamnă un dialog mai extins cu părintele, în cadrul căruia aflu dificultățile majore, îngrijorările, dar și detaliile medicale din istoricul copilului și notez ceea ce consider relevant.

În ultima parte îmi prezint concluziile legate de diagnostic, ofer recomandări și răspund la nelămuririle părinților. De obicei recomand reevaluare peste o lună sau peste 3 luni, în funcție de situație.

Reporter: Care crezi ca sunt miturile și concepțiile despre consultatâțiile psihiatrice pentru copii?

Malvina (psihiatrie): Da, miturile legate de psiholog și psihiatru sunt încă destul de prezente în societatea noastră, și nu numai. Dar să știți că așa, ca impresie generală, mi se pare că lucrurile încep să se schimbe.

Cel mai răspândit mit este acesta că la psihiatrie ajung ‘nebunii’. În primul rând, eu nu aș ști cum să definesc acești ‘nebuni’ despre care se vorbește, dar adevărul este unul singur – la psihiatru ajung oamenii care sunt copleșiți într-un anumit moment al vieții lor.

Așa cum cineva merge la cardiolog dacă tensiunea este prea mare, la fel vine și cu sufletul la specialist, când apare suferința. Rădăcina cuvântului psihiatrie vine de la psyche, care în greacă înseamnă suflet sau minte. Asta vede psihiatrul în cabinet, nu ‘nebuni’.

Cred că adesea părinții au și frica să nu se pună o anumită etichetă asupra copilului, să nu fie el altfel văzut la școală sau în societate, în general. Aceasta este o frică validă, bineînțeles, o înțeleg foarte bine. Cu toate acestea, dacă anumite dificultăți sunt evidente, cel mai important lucru este să fie sprijinit copilul astfel încât să-și împlinească potențialul lui maxim.

Mai este, bineînțeles, mitul legat de medicație – că medicația îi face zombi pe copii.

Și aceasta este o frică pe care o înțeleg foarte bine și pot sa înțeleg ca părinții să o aibă. Medicația folosită în psihiatrie are uneori această reacție adversă de sedare. Dar reacții adverse au toate medicațiile, nu numai cele prescrise de psihiatri și atunci când ele apar, medicul este acolo și este foarte atent fie să scadă doza sau chiar să schimbe tratamentul.

Dar, în fond, cel mai mare mit este că a cere ajutor psihiatrului de copii înseamnă slăbiciune. Eu cred că este, de fapt, unul dintre cele mai curajoase lucruri pe care le poate face un părinte pentru copilul lui.

Reporter: Larisa, ai un mesaj pe care ai vrea să îl transmiți părinților?

Larisa (psiholog): Sunt multe lucruri pe care aș vrea să le spun, de la timpul petrecut pe device-uri la rosul unghiilor. Cred că o să spun pe larg: dacă în fiecare zi îți spui că va trece de la sine, problema copilului cel mai probabil nu va trece fără ajutor.

Reporter: Unde vă pot găsi oamenii?

Larisa (psiholog) & Malvina (psihiatrie): Ne găsiți în Complex Manager, la etajul 1, cabinetul 3.

Pentru programări puteți suna la numărul de telefon: +40 (773) 486 062.

Ne puteți urmări activitatea în online, suntem destul de active și pe Instagram și Facebook – Larisa Crainic și Malvina Bică.

Pentru mai multe informații puteți accesa site-ul www.arcaped.ro.

Ne găsiți și pe Google Maps ca ArcaPed și vă încurajăm, dacă ne-ați trecut deja pragul sau dacă urmează, să ne lăsați o recenzie.