La Sighet, pe urmele martirilor…veniți și voi !

”Aș vrea să prefac toată colbăria de stele în limbi de foc, să strig cu iureș de clopot furios, să dau alarma în străfundurile sufletului tău: ieși și te alinează chemării de a trăi eroic ! Unde ești ?” (Fericitul Episcop Martir Ioan Suciu, Eroism)

Unde sunt? Unde suntem? Dragi cititori, impulsionată întruna de această întrebare care solicită răspuns numaidecât și privind cum timpul nostru pășeste tot mai puțin după coordonate nobile, m-am pornit din nou la drum, în căutarea zăcămintelor eroice. Însoțită de o prietenă, am luat calea către extremitatea nordică a țării noastre, îndreptându-ne spre capitala de peste șase veacuri a Maramureșului istoric, Sighetu Marmației, locul unde se desfășoară în fiecare an, la data de 8-9 mai, pelerinajul național în memoria episcopilor, preoților și a tuturor martirilor îngropați în comun în Cimitirul Săracilor, după ce au suferit în temnițele comuniste.

Ce bine că Waze-ul ne-a abătut de la drumul principal și am nimerit pe coclauri și drumuri care, pe cât de strâmte și sinuoase, pe-atât de vaste și idilice erau decorurile care le încadrau. Vrăjite de spațiul și duhul românesc ca-n balade populare, conduse de lanțuri de țarini și miraje de gradini, am ajuns la Sighet.

Închisoarea și Adoratia, Memoria și Prezentul

Mă aflam înaintea fostei închisori din Sighet, unul dintre cele mai temute locuri de detenție politică din România comunistă, spațiu care a devenit acum o instituție a Memoriei datorită Fundației Academia Civică, care a preluat ruina închisorii în anul 1993, în vederea transformării ei în muzeu. Este incredibil cum o mână de oameni pasionați, călăuziți de cei doi fondatori (Ana Blandiana și Romulus Rustan), tezaurizând zeci de mii de documente în decursul anilor, au reușit să creeze un conținut atât de realist, transformând spațiul într-o adevărată ”arhivă vie” a victimelor comunismului. În fiecare celulă se află un detaliu tematic sau cronologic al malformației politice care a adus suferință și moarte, iar curțile interioare ale închisorii sunt înnobilate cu lucrări de artă și estetică extrem de expresive care sugerează suferința pe care represiunea a generat-o și emoția în fața violenței și absurdului.

Pentru că, așa cum spunea Constantin Brâncuși, lucrurile nu sunt greu de făcut, greu este să te pui în starea de a le face, momentul de rugăciune și Adorație care a marcat începutul evenimentului, a forjat starea interioară a tuturor celor prezenți. Adorația sau veghea înaintea Mântuitorului Iisus Christos, prezent în mod real în Sfânta Împărtășanie (sub forma pâinii și vinului) este o sublimă formă de rugăciune care-și are originile în istoria spiritualității și care se poate practica atât în ritul latin, cât și în cel bizantin. Te așezi ”față-n față” cu Dumnezeu, intri în timpul etern, iar El pătrunde în realitățile tale. Îi vorbești, asculți, privești. Este la fel cu procesul fotosintezei: floarea și soarele. Când am descoperit această practică spirituală care-L revelează pe Dumnezeul personal, acum ani buni, am simțit că am aflat panaceul și-mi venea să strig ”de pe acoperișuri”. Momentul Adorației, împletit cu fragmente muzicale de mare rezonanță, părea că reconstituie succesiv totul, toate dramele închisorii. Anamneză și epicleză, memorie și prezent, toate se pătrundeau reciproc, iar noi ne trezeam ieșind din trup, străbătând cu fior coridoarele, căutând cu sufletul prin celule și luând parte la istoria recentă. Preasfințite Ioan Suciu! Dragă cardinal Iuliu Hossu! Bravule Iuliu Maniu! Dragi preoți și laici, dascăli și intelectuali, mărturisitori ai valorilor de identitate, soții și mame, fii și fiice….suntem și noi aici! Onoare vouă! Era un prezent continuu care se revărsa din Taina cea mare aflată-nainte și care ne zguduia temeliile.

În falduri de lacrimi și plete de lumină, cu liniștea evlaviei și-a dorului spus, așa s-a încheiat momentul de rugăciune al serii, care a continuat cu vernisajul expoziției ”Fericiții Martiri Greco-Catolici Români”, desfășurat în incinta Memorialului, o expoziție care a proiectat o întâlnire mișcătoare cu istoria, credința și demnitatea.

Drumul spre ”câmpul cu maci roșii”

”Câmp cu maci roșii”, ”insingne ale virtuții”, ”trofee de curaj și eroism”, ”silogisme fără pereche”, ”bulevarde de lumină”- așa descrie sensul suferinței și valoarea ei luminoasă, Ioan Suciu, unul dintre episcopii martiri ai Sighetului, ale cărui scrieri continuă să-mi potolească foamea dupa vise și idealuri. Cu aceste gânduri solare, m-am alăturat alaiului de pelerini, în dimineața zilei de 9 mai, și am pornit din fața fostului penitenciar, înspre câmpul suferințelor, Cimitirul Săracilor, situat la 2,5 kilometri distanță, în afara orașului, locul unde au fost îngropați fără sicriu, în gropi comune, mulți dintre acești oameni de zenit și apoteoză.

A fost un parcurs al căutării și al devenirii, un itinerar spiritual inedit care a culminat cu oficierea Sfintei Liturghii, săvârșită în fața Sanctuarului în construcție. Au celebrat 4 episcopi, cărora li s-au alăturat preoți din diferite Eparhii. S-a vorbit despre unitate, despre adevărata libertate, despre rezistența prin credința și cultură. ”Aici la Sighet, lanțurile, adevărul și libertatea capăta chipul episcopilor, chipul oamenilor politici, al istoricilor, capăta chipul preotilor, chipul martirilor acestui neam, care cu toții au trecut prin pușcăria de la Sighet”, a afirmat emoționat, Preasfințitul Virgil Bercea- Episcop al Eparhiei de Oradea. Prezent la eveniment, domnul Ciprian Olinici, Secretar de Stat pentru Culte al Guvernului României a transmis un mesaj plin de înțeles, numind memoria drept ”vindecarea viitorului” și invitând, nu la nostalgia trecutului, ci la responsabilitate și datorie pentru prezent și viitor.  

Încing cuvintele cu harapnicul și caut să ating cu palma pământul pe care mă aflu, să-i simt greutatea, să-i simt noima și ecoul, și se simt ! Cunosc puțin și am priceperi mărginite, dar atât știu: că avem nevoie cu toții, astăzi mai mult ca oricând, de eroismul credinței, al valorilor, al principiilor. Îl cer, în rugăciune, pentru mine si pentru lume. Zâmbesc ca și cum ei, martirii, ar fi înaintea mea și-mi zâmbesc la rândul lor. Ne invită pe toți la idealuri nobile, la viață eroică.

”A pleca înseamnă a muri puțin”, scria poetul francez Edmond Haraucord, iar eu așa simt când plec dintr-un loc care-mi gravează profund conștiința. Sper dupa o fărâmă de convertire, pentru mine, pentru lume.

Pornim agale înspre casă, poposind jovial și entuziast pe la tarabele cu gustări tradiționale și pe la standurile cu cărți. Oameni buni, unde sunt ? Unde suntem? Vă încurajez să vizitați Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet și să participați la pelerinaje de acest fel, pentru a înțelege mai bine cu toții cine suntem și ce trebuie să devenim!