Ioana Deac
Dragi cititori, Hristos a înviat!
Credincioșii creștin-ortodocși sărbătoresc astăzi Izvorul Tămăduirii. Această sărbătoare este celebrată anual, în prima vineri din Săptămâna Luminată.
Originea ei se flă în legenda unei minuni care s-a petrecut lângă un izvor de lângă Constantinopol. Potrivit tradiției, un orb și-a recăpătat vederea spălându-se pe ochi cu apa izvorului. Aici orbul a ajuns călăuzit de viitorul (la acea vreme) împărat al Bizanțului, Leon I (457-474). Leon a fost la rândul lui călăuzit și îndemnat de Fecioara Maria. Ajuns în scaunul împărătesc, Leon I a construit la locul respectiv o biserică unde s-au întâmplat de-a lungul timpului multe minuni. Această biserică, situată în vechiul cartier Vlaherne, se mai vede și astăzi în Istanbul.
În această zi, în biserici, după celebrarea Sfintei Liturghii, se face sfințirea aghesmei mici. În unele locuri există credința că cei care consumă această apa sfințită se pot vindeca de boli sufletești sau trupești. De asemenea, se mai păstrează obiceiul ca preoții să meargă la izvoarele de apă pentru a le sfinți, protejându-le astfel de secare sau de adăpostirea duhurilor rele în preajma lor.
În tradiția populară, Izvorului Tămăduirii este pentru săpătorii de fântâni cea mai spornică zi din an, deoarece apele sunt zbuciumate și zgomotoase, fiind mai ușor de găsit.
Sursa fundamentală a acestui izvor al tămădurii rămâne Iisus Hristos. Fecioara Maria, fiind într-o strânsă legătură cu El, primește darul vindecării de boli, devenind astfel ea însăși un izvor al vindecării. Această sărbătoare este închinată în special Maicii Domnului, arătându-ne rolul esențial pe care ea ar trebui să-l aibă în viața noastră.
În starea orbului de lângă izvor ni se înfățișează, pe de o parte, imaginea unei omeniri aflate în suferință și angoasă, iar, pe de altă parte, așteptarea vindecării celui care are o speranță infinită în puterea lui Dumnezeu.
Dragilor, suntem puși înaintea a două itinerarii, care se succed unei conștientizări a faptului că mulți dintre noi suntem victimele propriei dezordini interioare. Alegem speranța și urmăm firul de aur ce ne leagă de absolut sau alegem dezolarea. Chemările și pierderile, culmile și coborâșurile pe care le-am experimentat trăind, sunt vămi care ne cheamă neîncetat la ”nebunia” frumoasă a credinței.
Redacția
