E toamnă! Şi toamna, observa inţelept romanul, se numără bobocii. Numai că vorba bădiţei din Humuleşti „săraci ca anul aista, ca anul trecut, şi ca de cand ne ştim n-am prea fost niciodată”. Privesc la vremea de afară şi aştept, adăst să vremuiască altcumva vremurile şi pentru romanii incă răvăşiţi de seceta ori crivăţul istoriei. Cumplită şi, de ce cred oare, iluzorie nădejde.Nu sunt nostalgic, dar era o vreme, petreceam un timp in care, spusa poetului, nicicand toamna nu ne părea ori nu păruse mai frumoasă. De unde aveam să ştim, să bănuim măcar, atunci ce unice clipe ne era dat să trăim. Aşa se vede treaba că e in viaţă. Trenul ei, cel care grăbeşte in direcţia dorită, nu face decat o dată, o singură dată popas intr-o haltă căreia i-a fost sortit să rămană pustie. Romanul, de cand se ştie, de cand ne ştim şi-a purtat zilele ca pe o blestemată povară. De ce vă spun toate acestea aici şi acum? Fiindcă mi se pare iarăşi şi iarăşi neindurător de nedrept ca lumea să se impartă iarăşi şi iarăşi in mult prea avuţi şi in săraci fără măsură. Mi se pare strigător la cer ca, după irosirea unor vieţi preacurate, rotundul de pămant romanesc, hărăzit de ingeri drept tăram al tuturor făgăduinţilor să fie scos din nou la mezat in numele unor mult prea firave idealuri democratice. E toamnă! Cronicarul băga de seamă cu temei cum că omul e sub vremuri şi nu vremurile la indemana muritorilor. Numai că şi toamna asta şi vremurile astea tare ne sunt potrivnice.