Parca am intrat intr-un joc al pierderii de sine. Criza noastra de acasa ne afecteaza mai profund, este mult mai dura si mai condamanbila, comparativ cu tipurile similare din unele tari vecine, unde fac mai putine ravagii. La noi totul si toate dobandesc dimensiuni pantagruelice si configuratii iesite din comun. Pentru ca nicaieri in lume oamenii Puterii nu sunt atat de afectati de gargaunii setei de maretie, de lacomie, de hotie ca cei mai multi dintre ai nostri. Cele sapte pacate capitale despre care vorbeste Biblia (mandria, zgarcenia, necuratia, invidia, lacomia, mania, lenea) sunt onorate cu brio de alesii nostri. Din fericire mai sunt si exceptii. Acelea insa nu se zaresc, fiind umbrite, amenintate si anihilate de maladia care a pus stapanire pe substanta cenusie a constiintelor majore. Care spital, ce clinica mai au forta financiara pentru asanarea infectiei necrutatoare, forta de a acorda asistenta gratuita acestor suflete pierdute in bezna dispretului fata de poporul care si-a pierdut si el imunitatea in fata unei asemenea molimi. Medicamentul sta in puterea fiecaruia de a decide calea pe care trebuie sa o urmeze, constien-tizarea propriei disfunctii. Dar ce constientizare ne trebuie noua aici, pe plaiurile mioritice, unde totul este luat in deradere? Unde juramitele pe Biblie ale alesilor nostri sunt respectate trei zile. in rest cine sa beneficieze de case de protocol, de comisioane grase, de excursii fanteziste pe mapamond, pe banii contribuabilior si de sarmante declaratii de genul cu totii ne dorim binele comun? Cine? Ca nu doar medicii, profesorii, inginerii, cercetatorii, disponibilizatii natiei, care n-au decat sa plece. Domnilor parlamentari, domnilor ministri, aflati deja intr-o criza de constiinta cronicizata, aveti datoria de onoare de a va respecta electoratul. Dar de ce vorbesc eu de lucruri sfinte, peste care se calca apasat, cu incaltarile unei boli grave: ale urii si invrajbirii?