Filosofia bolii

Dragi cititori, despre faptul suferinței am mai scris, colecționând mereu din esențele tari ale celor care i-au priceput filosofia și i-au încercat ”gustul”, dar și din experiențe nemijlocite. Totuși, fiind atât de progresivă această stare, cred că ar trebui să fim neobosit de dinamici în a-i afla latura de lumină și sens pe care vă asigur ca o are.

Știu că nedurerea e mai bună decât durerea și seninul mai catifelat decât furtuna și că ni se răvășesc sertarele inimii când dăm ”față-n față”cu suferința și boala, dar cred că exigența noastră zilnică cea mai înaltă ar trebui să fie tocmai ”antrenarea”  pentru aceste capitole existențiale.

Jean-Claude Larchet, un ilustru teolog francez, autor a numeroase lucrări despre semnificațiile pozitive și sensurile duhovnicești profunde ale suferințelor, ne sfătuiește ca, în momentele noastre de suferință, să facem ”filosofia bolii”. Asta presupune să recunoaștem bolii un sens și o finalitate care transcend natura fizică.

Sfinții Părinți, acești coloși morali ai primelor secole, ne invită să ne arătăm vigilenți atunci când suferințele ne afectează, să nu ne preocupăm mai întâi de cauzele lor naturale, nici de mijloacele de a le remedia, ci să degajăm semnificația pe care ele o îmbracă în cadrul relației noastre cu Dumnezeu și, mai mult, să punem în evidență care poate fi rolul lor pozitiv în persepectiva mântuirii noastre.

”A face din boală și suferință prilej de filosofare, sufliniază Jean-Claude Larchet, înseamnă a lua aminte la ceea ce ele ne descoperă referitor la condiția umană”, infirmitățile condiției umane, căderile și limitele ei, starea de păcat și împătimire, dar, în același timp, a medita și a spera în ajutorul lui Dumnezeu, Cel care dă putere și har acolo unde vede dorința de îndreptare.”

Ce atitudine trebuie să aibă omul în fața suferinței? Renumitul teolog și filosof elvețian Hans Urs von Balthasar exemplifică cele trei atitudini umane posibile: pesimismul (care se poate traduce cu moarte voluntară, numit, în vechime, sinucidere); rebeliunea (răzvrătirea împotriva suferinței și fuga de tot ceea ce este material și produce suferință); acțiunile concrete (diferite sisteme de gândire care să elibereze de suferință: Karl Marx, Teilhard de Chardin, Friedrich Nietzsche – oameni care au conturat perspective ale fericirii, însă, cu o finalitate eronată).

Pentru creștini, singura explicație rațională vizavi de suferință se găsește în Documentul sacru (Biblia), unde, în cartea Genezei, ni se relatează despre suferința omului care provine din prima sa neascultare – momentul în care a fost izgonit din Rai, unde nu exista suferința.

În urma acestui surghiun și a încercărilor care i se vor succeda de-a lungul timpului, Dumnezeu îl pune la încercare pe om, pentru a-l corecta, pentru a-l reabilita, iar acest lucru înseamnă că El poate să transforme suferința în scopuri bune, acolo unde ele pot prinde rădăcini.

Poate exista ceva pozitiv în suferinţă? Această afirmaţie este sau nu sustenabilă? Pentru a afla un răspuns, trebuie să privim la Mântuitorul Iisus Christos. Dacă se intră în profunzime în credinţa creştină, aşa cum se poate citi în Noul Testament, atunci putem vedea cum Dumnezeu, în pătimirea, moartea şi învierea lui Iisus, nu a elaborat o teorie exhaustivă cu privire la prezenţa suferinţei în lume şi nici nu a oferit un răspuns la această problemă, dar a făcut ca ea să fie privită dintr-un unghi iluminat și trăită ca atare.

Christos însuşi a anticipat propria pătimire spunând că ea este o pătimire vindecătoare pentru noi.

”Şi, în timp ce mâncau, Iisus a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, a dat-o discipolilor şi le-a spus: «Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul meu!» Apoi, luând potirul şi mulţumind, le-a dat lor, spunând: «Beţi din acesta toţi, căci acesta este sângele meu, al alianţei, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor!»” (Mt 26,26-28).

Dragilor,  Mântuitorul a fost singurul care a schimbat sensul vieții, nu prin eliminarea suferinței, ci prin scufundarea în adâncul ei. În afară de toate medicamentele umane, Dumnezeu ne oferă unul, cu totul diferit, pe Fiul Său, Cel care îi va ”îmbrăca cu putere” pe toți cei care-I ascultă Cuvântul și-l împlinesc.

Așadar, odată ce am făurit ”filosofia bolii”, este esențial să punem în lucrare mijloacele cele mai eficiente care ne-au fost încredințate de Dumnezeu, pentru ca afecțiunile noastre să se transforme în surse de îmbunătățire morală și mântuire.

Vă invit la reflecție!