Există consolare?

Ziua bună, dragi cititori!

Un om a căzut într-o fântână adâncă și a strigat după ajutor. Pe acolo a trecut Buda, a auzit strigătul său și l-a mângâiat spunându-i: ”Toată viața este o suferință, obișnuiește-te cu aceasta!” Apoi a trecut filosoful Confucius pe acolo, s-a aplecat pe marginea ghizdelei fântânii și i-a spus: ”Dacă sari spre mine, te voi trage afară”. Omul a încercat să sară, dar era prea slăbit pentru a reuși. De aceea a căzut și mai adânc în mâl. A trecut și Iisus Hristos pe acolo. A aruncat mantia de pe el, a coborât în fântână, l-a luat pe cel sărman pe umeri și l-a adus la lumina zilei.

Dragilor, care este rezonanța noastră la loviturile acestei vieți? Oare nu ne poartă Dumnezeu viața printre flăcări ca să ne ”aprindem” și să strigăm după ajutor?

Ne-am construit dumnezei din noi înșine și credem că omul are răspunsul și soluția supremă pentru toate. Am pierdut simțul metafizic. Privirea ne este acoperită de un văl, am devenit impermeabili la har și din acest motiv trăim confuzi și înfricoșați. Filosofiile acestei lumi nu reușesc să înfrunte suferința, nu rezistă vieții și nu supraviețuiesc faptului morții. Credem oare că nu există nici o consolare, nici un sens, pentru suferințele la care suntem supuși?

Inima vieții creștine este incomprehensibilă și desuetă pentru mulți dintre noi și puțini suntem dispuși să facem o experiență autentică în acest sens.

Astăzi, vă îndemn să-i lăsăm lui Dumnezeu posibilitatea de a ne veni în ajutor, altfel, riscăm să devenim solitari, fără origine sau destin.

Toate cele bune!