În urmă cu câţiva ani am participat la o conferinţă de presă organizată la sediul unei multinaţionale prospere din Zalău. La acea conferinţă de presă a participat şi „patronul cel mare” venit tocmai din străinătate pe „moşia” din România să constate cum merg afacerile. La un moment dat i-am adresat acestui investitor străin două întrebări; Domnule patron, sunteţi mulţumit de productivitatea muncii? Iradiind de bucurie, patronul a răspuns că la nivelul fabrici, datorită productivităţii munci au crescut încasările, dar şi solicitările venite din parte beneficiarilor. “ntrebarea a doua a tras o cortină de umbră peste faţa patronului: Domnule patron, dar de ce le daţi angajaţilor din România, în cazul nostru din Zalău, doar 300 – 350 de euro, în timp ce altor angajaţi de-ai dumneavoastră din alte ţări le daţi 1.500 – 2.000 de euro pe lună? Cum spuneam, zâmbetul de pe faţa patronului a pălit, iar acesta a găsit un răspuns aproape elgant: „Stiţi, noi am putea să dăm salarii mai mari… dar atunci la poarta fabricii ar veni foarte mulţi oameni să se angajeze, iar noi nu o să-i putem angaja pe toţi”. stop_coloana Oare cum ar fi dacă un parlamentar de-al nostru ar trăi măcar o jumătate de an – soţul, soţia şi un copil – dintr-un venit lunar de 1.200 de lei? După o astfel de experienţă, senatorul sau deputatul nostru ar înţelege că trebuie să găsescă soluţii legislative optime pentru o creştere economică spectaculoasă în vederea creşterii salariilor. Cu siguranţă nu s-ar mai ocupa de gargara demagogiei politice. Numai că cel sătul nu-l crede pe cel flămând şi în nesimţirea lor politicienii noştri îşi votează salarii fabuloase şi pensii nesimţite. I-aş invita pe cei ce ne fac legile să lucreze pe o bandă de lucru la o multinaţională din Zalău timp de şase luni cu un salariu aproximativ 350 de euro pe lună. Ar fi o lecţie nesperat de educativă pentru viitoarele exerciţii democratice. Dar, ia păr din palmă.

Post Views: 77