(Luca 17, 12-19)

Nenorocirile, suferintele si durerile oamenilor L-au miscat totdeauna pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos si El n-a refuzat niciodata vreunuia din cei care i-au cerut îndurarea, mila, ajutorul si puterea Sa. Bland si milostiv, S-a oprit din drum ori de cate ori a întalnit un nenorocit, oferind tuturor, prin puterea Sa divina, ajutorul de izbavire. El n-a refuzat pe nimeni si nu va refuza nici de asta data pe cei zece leprosi, de a caror încredere în puterea Lui tamaduitoare S-a convins din rugamintea lor. Fara a sta o clipa la îndoiala, le raspunde: „Mergeti si va aratati preotilor”. si Sfanta Evanghelie marturiseste apoi ca, în timp ce „mergeau, s-au curatit!” Ne intereseaza ce se petrece dupa vindecarea leprosilor. Desigur ca bucuria lor a fost mare. Soarele vietii a rasarit din nou pentru ei, bucuria si dorul de o viata normala, alaturi de semenii lor, le patrunde întreaga fire. Fericirea vietii nu mai este pentru ei o dorinta de nerealizat. Cu întrega lor fiinta se pot acum împartasi de bucuriile si de fericirea acestei vieti. Dar aceasta minunata vindecare nu trebuia sa fie urmata si de ceva din partea celor tamaduiti? În clipa în care s-au vazut sanatosi, ei erau datori sa vina la Iisus si, cu aceeasi bucurie, îngenunchind la picioarele Lui, sa-si marturiseasca recunostinta si multumirea. Dar, dupa marturia Sfintei Evanghelii, ei n-au facut asa. Din cei zece, numai unul s-a întors la Mantuitorul. Numai în sufletul unuia s-a trezit dorinta de a multumi Celui care l-a vindecat. si el a venit la Mantuitorul, s-a plecat în fata Lui, ca semn de recunostinta, si a adus slava lui Dumnezeu, ca semn de multumire. Pentru ceilalti noua nu s-a gasit timpul necesar, nici dorinta sufleteasca de a-si arata prin vorbe si fapte, multumirea. Dorinta lor destop_coloana a-si revedea familia, rudele, prietenii, a fost mai puternica decat de a veni la Mantuitorul. Ei uita cu totul datoria de multumire. Fapta lor este atat de nedemna si pacatoasa, încat orice suflet se cutremura la auzul ei. Dar daca ne oprim o clipa si ne analizam în interiorul nostru vom fi poate unii dintre noi în situatia de a nu judeca si acuza asa de aspru pe acesti leprosi nenorociti. Poate nu toti avem dreptul sa-i condamnam în atitudinea lor, deoarece si noi ne-am gasit uneori în situatia lor, ca dupa o binefacere primita de la Dumnezeu, sau de la binefacatorii pamantesti, sa raspundem cu aceeasi lipsa de recunostinta. O vorba batraneasca spune: „Recunostinta este o floare rara!” Dar n-ar trebui sa fie asa. Recunostinta si multumirea pentru binefacerile primite ar trebui sa împodobeasca sufletul adevaratului crestin. Cel ce în sufletul sau este patruns adanc de credinta si dragostea fata de Dumnezeu, de iubire fata de aproapele, nu poate ramane strain la binefacerile primite si sa nu-si arate recunostinta fata de binefacatori. Datoria noastra este de a alege fapta cea buna, recunostinta, pe care în orice împrejurare a vietii s-o aratam prin cuvant si fapta. Fata de cine? Fata de Parintele nostru ceresc, pentru darurile Sale. si fata de binefacatorii nostri pamantesti: „Multumiti tuturor pentru toate…multumiti celor ce va fac bine si va rugati pentru dansii”.

Post Views: 45