Dupa inmultirea minunata a painilor, multimea entuziasmata ar fi dorit Sa-L proclame pe Iisus rege.(Ioan 6,15). Un astfel de rege ar fi putut – considerau oamenii – sa vindece ranile luptatorilor si sa hraneasca in chip minunat armatele, care sa-i zdrobeasca si sa-i alunge pe asupritorii romani, si sa reaseze pe Izrael in glorie si slava, ca si pe vremea lui David si Solomon. Ucenicii – la randul lor – impartaseau aceasta mentalitate si socoteau ca era ocazia de aur, acum in preajma Pastilor, ca Iisus sa fie incoronat ca rege. Pentru a-i potoli, Domnul ii sileste sa urce in corabie si sa treaca de partea cealalta a marii, iar Dansul dupa ce a dat drumul multimilor, s-a suit in munte sa se roage.
Pentru nemultumirea lor, pentru gandurile furtunatice si pentru intunecimile spirituale din sufletul lor, Domnul le va da altceva, care sa le ocupe timpul. Pe neasteptate, un vant puternic a iscat pe mare o furtuna violenta si corabia cu apostolii se chinuia, nu putea inainta si era purtata de valuri, gata sa se scufunde. Coborand de pe munte, Iisus a vazut primejdia in care se aflau. Veghetorul de pe tarm nu-i uitase. Intocmai ca o mama ce vegheaza cu duiosie asupra copilasilor si Domnul privea cu grija spre aceasta corabie cu pretioasa-i incarcatura. Doar acesti oameni trebuia sa fie lumina lumii si sa duca Evanghelia pana la marginile pamantului. In clipa cand ei se credeau pierduti, o raza de lumina le descoperi o figura de taina ce se indrepta spre ei. Cu ochii atintiti asupra acestui chip de om care calca pe fruntea alba, de spume, a valurilor marii framantate, credeau ca vad o fantoma ce le prevesteste pieirea, si incep sa strige. Domnul le potoleste teama zicandu-le: „Indrazniti, Eu sunt, nu va temeti”. Cand tovarasii Lui de propoveduire si de zbucium pamantesc Il recunosc, Petru aproape isi iesi din fire. Mai indraznet ca ceilalti apostoli si totdeauna mai hotarat a infrunta primejdiile, auzind glasul Domnului, spune: „Doamne, daca esti Tu, porunceste-mi sa vin la Tine pe apa”. „Vino”, i-a zis Mantuitorul. Privind la Iisus, Petru merse cu pasul sigur; dar cand – multumit de sine -, privi inapoi spre tovarasii din barca, ochii i se departeaza de Mantuitorul. Valurile se asezau intre el si Domnul, o clipa Iisus pieri din ochii lui si credinta ii disparu. Simtind ca se scufunda, striga: „Doamne scapa-ma”. Mantuitorul vazandu-l in primejdie, si auzindu-i rugamintea, ii intinse mana, izbavindu-l de pieire. Il mustra dulce si iertator: „Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?”.
De cate ori si noi, cand ajungem in greutati, suntem asemenea lui Petru, privind la valuri si nu la Hristos, picioarele ne aluneca, si apele mandriei se inalta peste sufletul nostru. si totusi nici chiar acum nu suntem definitiv pierduti. Daca in aceste clipe de vinovata slabiciune, strigam cu putere: „Doamne scapa-ne”, Hristos ne trimite ajutorul Sau. Pentru ca am fost slabi, El ne mustra, ne dojeneste bland, ne arata pricina neizbandirii noastre, dar nu ne lasa sa pierim.

Post Views: 55