De cateva zile, de cand am intrat in Postul Craciunului, am intalnit mai multe cuconete care se jura batos ca nu pot tine post. „Mor fara carne”. Dar si cohorte de barbati care tin post, dar nu si sexual, pentru ca, vezi Doamne, nu pot. E usor sa judeci pe cel care nu tine post, sa condamni pe cel care bea, sa certi copilul care da banii pe sare de baie sau pe tutun. E usor sa fii o mama ipocrita, care toarna pe gat copiilor o educatie religioasa fortata, cum e la fel de usor sa fii un tata habotnic, mare mergator la biserica, dar care scoate cureaua cand copiii isi scapa pe jos feliile de salam pentru micul dejun. Numai ca postul e dincolo de toate acestea. Postul e o stare, o traire. Renuntarea la mancare e pentru a ne linisti, a ne usura, a ne disciplina stomacul dupa ce am ingurgitat trei gratare de porc si nu suntem in stare sa ne intoarcem pe cealalta parte in pat cand ne uitam la „Nora pentru mama”. Desigur ca si o renuntare la privitul mizeriilor de la televizor e tot de post. Vorba lui Ioan Gura de Aur. „Sa postim si cu ochii”. Daca stau bine si ma gandesc, pentru ce postim? Noi nu postim pentru Dumnezeu. Ce nevoie are Dumnezeu de postul nostru? Postim si ne rugam pentru noi, pentru linistea noastra, pentru impacarea cu noi si cu ceilalti, pentru odihna mintilor noastre, atat de stresata de treburile cotidiene, de munca de zi cu zi si de grija ceasurilor de maine. Nu postim ca sa tinem o cura de slabire a corpului, ci postim ca sa tinem o cura de slabire a patimilor din noi, unele mistuitoare, altele ignorante, altele nebanuite. Dumnezeu n-are nevoie de postul nostru, dar efortul nostru de a-l tine si a ne curati, Il face pe Dumnezeu sa se coboare si sa se spele pe maini in cascada limpede a simta-mintelor noastre.

Post Views: 75