Duminica Tomii (Ioan 20, 19-31)

Prima parte a Evangheliei din aceasta zi ne spune ca Domnul Iisus S-a aratat, în seara zilei slavitei Sale Învieri, ucenicilor care erau adunati într-o casa din Ierusalim, casa ale carei usi ei le încuiasera cu grija, de frica iudeilor. Coplesiti de evenimentele zilei, ucenicii vorbeau despre întâlnirile lui Iisus cel înviat cu femeile mironosite, cu cei doi ucenici care mergeau spre Emaus si, pe când ei vorbeau fara de veste, Hristos Domnul apare în mijlocul lor si le zice: „Pace voua”. Aceasta neasteptata si inexplicabila aratare a Domnului, care iesise din mormântul pecetluit, iar acum patrunde prin usile încuiate, i-a înspaimântat pe ucenici, „necrezând ei de bucurie si minunându-se”. Dar Iisus le arata pieptul strapuns, mâinile si picioarele ranite. Bucuria Învierii a cuprins inimile lor, a alungat teama si cei zece ucenici au trait clipele unei prefaceri duhovnicesti de o înaltatoare bucurie. N-a fost partas la aceasta bucurie Toma, care-si purta tristetea pasilor pe carari nestiute, ispitit de chinuitoare gânduri si întrebari. Cu aceste gânduri si cu sufletul plin de întristare s-a întors la casa unde erau strânsi ucenicii lui Iisus. Ochii lui au privit mirati: n-a gasit lacrimi, nu era întristare, ci o sfânta si neascunsa bucurie, care cu un singur glas se marturiseste lui Toma: „Am vazut pe Domnul!” Ca o barca între pamânt si cer, pe apele învolburate de furtuna, asa era sufletul apostolului Toma între îndoiala si adevar. Oare el n-ar putea cunoaste, n-ar putea vedea ceea ce au vazut ceilalti ucenici? Si, în tacerea care s-a asternut peste adunarea ucenicilor, pe care, desigur, i-a tulburat necredinta lui Toma, au cazut greu, sacadat, cuvintele care parca veneau din adânc: „Daca nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor si daca nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” Îndoiala lui Toma trebuia risipita. O îndoiala neînlaturata pericliteaza existenta adevarului. Domnul cunostea ce se petrece în sufletul lui Toma si nu-l lasa în îndoiala. Prin usile încuiate si ferecate, în cuprinsul încaperii unde erau adunati ucenicii -fiind si Toma între ei- patrunde din nou Cel necuprins si potolind valuri de zbucium, de nelinsti, de îndoieli, rosteste din nou: „Pace voua”. Ochii plini de dragoste si adevar ai Învatatorului cauta ochii plini de îndoiala ai ucenicului neîntelegator, chemându-l: „Adu degetul tau încoace si vezi mâinile Mele si adu mâna ta si o pune în coasta Mea si nu fi necredincios, ci credincios.” Clipa aceasta este impresionanta. Precum odiniara potolind marea, si acum Domnul potoleste zbuciumul ucenicului si-i da taria încrederii în puterea si minunea Învierii. Coplesit, striga cu toata convingerea: „Domnul meu si Dumnezeul meu!” Adevarul despre Învierea Domnului îsi are chezasia de acum si în aceasta marturie a lui Toma. Învierea Domnului a devenit adevarul si marturia de credinta ce sta la temelia crestinismului si o marturisim de douazeci de veacuri si noi, si toti cei pe care Domnul Cel Înviat Îi fericeste: „Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!”