La nasterea minunata a celui ce avea sa devina Inaintemergatorul si Botezatorul Domnului si Mantuitorului Iisus Hristos
s-au petrecut lucruri care au uimit si infricosat pe toti-cei ce locuiau in jurul preotului Zaharia si sotia sa Elisabeta ba chiar, in tot tinutul muntos al Iudeii (Luca I, 65). „Si toti cei care le auzeau le puneau la inima, zicand: Ce va fi oare acest copil? Caci intr-adevar mana Domnului era cu el”. Luca I, 66.
Intrebarea aceasta trebuie sa si-o puna toti parintii si viitorii parinti si sa inteleaga ca sunt cei dintai raspunzatori inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor de soarta celor pe care, prin voia lui Dumnezeu, ii aduc pe lumea aceasta. Orice preot ar fi putut zabovi in cuvantul de invatatura din 24 iunie Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul asupra temei: „datoriile parintilor fata de copii”. Se putea aborda aceasta tema si in alta duminica si nu numai. Am zis „si nu numai”, pentru ca tema si subiectul acesta sunt actuale, oriunde si oricand. De ce? Pentru ca traim lumea crizelor. Avem criza economica, financiara, politica iar acum si criza mondiala si cu toate ca fiecare din aceste crize este foarte rea, este o criza si mai grozava decat toate acestea, o criza cu consecinte incalculabile: CRIZA COPILULUI SI A EDUCATIEI. De ce este mai rea decat toate celelalte? Pentru ca toate celelalte crize sunt ale prezentului, iar criza copilului este criza viitorului. Agricultorul primavara se uita la pomi: sunt flori pe ei, este nadejde de fructe. E drept ca se poate intampla sa vina: frig, bruma, inghet, seceta mistuitoare si recolta sa fie compromisa partial sau chiar total. Sigur, se poate intampla si acest lucru, dar la fel de sigur e faptul ca unde nu sunt flori primavara, acolo nu poti astepta recolta oricat de buna ar fi vara si oricat de lunga ar fi toamna. Ce sunt copiii nostri? Flori!!! Ei sunt florile si viitorul neamului nostru. Grija pentru copii nu incepe numai intr-o anumita perioada sau o oarecare varsta a copilului si ea trebuie sa inceapa chiar inaintea casatoriei viitorilor parinti prin a-si pastra curatenia si sanatatea trupului si a sufletului spre a fi un trunchi sanatos din care sa creasca mladite sanatoase. Grijile parintilor sporesc odata cu conceperea sau zamislirea copilului. Trebuie retinut ca atat in timpul sarcinii cat si dupa nastere, copilul nu este imun si nici indiferent la agresiunile verbale si fizice dintre parinti, la suferintele si dispozitiile afective negative ale mamei, la situatiile de stres pe care mama le traieste. Cercetarile unor specialisti in domeniu au aratat ca in perioada de dezvoltare intrauterina, copilul are deja dezvoltat un aparat sensorial, care ii perimite sa receptioneze sunete, stimuli mecanici, tactili si chimici. Fatul reactioneaza la sunete muzicale, la vocea mamei, a tatalui, la intensitatea si tonul vocii, la socuri sonore. Iata de ce este recomandat ca parintii „sa comunice” cu fatul prin cuvinte calde, prin stari de buna dispozitie, printr-o muzica linistitoare, prin mangaierea usoara a abdomenului mamei de catre ambii parinti. Este recomandat parintilor sa evite conflictele verbale sau fizice dintre ei, sa evite zonele de poluare sonica si chimica, si mai ales mama sa evite consumul de alcool si tutun, care in timpul sarcinii au mai influente negative, cu efecte distructive si irecuperabile asupra formarii sistemului nervos al fatului.
Copilul (nou) nascut, trupeste, trebuie adus la Hristos prin Sfantul Botez. Prin aceasta Sfanta Taina, copilul e renascut sufleteste, are „nasterea de sus” Ioan III, 3, „nasterea din apa si din Duh”, Ioan III, 5, care-i deschide Imparatia lui Dumnezeu. Nu va lasati amagiti de nici un argument sau parere a unora care zic ca pruncii nu trebuie botezati pentru ca nu au nevoie si ca nu pot marturisi credinta. Cum sa nu aiba nevoie cand Mantuitorul zice asa de clar: „de nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre in Imparatia lui Dumnezeu” Ioan III, 5. La Cincizecime, Sfantul Apostol Petru a zis: „voua va este data fagaduinta si copiilor vostri” Faptele Apostolilor II, 39 si din multimea prezenta atunci s-a botezat ca la trei mii de suflete (nu de adulti). Orice copil vine in lumea aceasta cu o scrisoare de recomandare ce zice: Oricine va primi in numele Meu pe unul din acesti copii, pe mine ma primeste; si oricine ma primeste pe Mine, nu pe Mine Ma primeste, ci pe cel ce M-a trimis pe Mine. Cine semneaza aceasta scrisoare de recomandare? Chiar Domnul Iisus Hristos, conform Marcu X, 37. Cei care impiedica pe copii de la botez calca cuvantul Domnului: „Lasati copiii si nu-i opriti sa vina la Mine, caci a unora ca acestia este Imparatia Cerurilor” Matei XIX, 14 si vor avea parte de mustrarea „vai voua… ca inchideti Imparatia Cerurilor inaintea oamenilor; ca voi nu intrati si nici pe cei ce vor sa intre nu-I lasati” Matei XXIII, 13.
Grija pentru cresterea si educarea copilului apasa pe umerii parintilor. Vrednicul de pomenire Papa Ioan Paul al II-lea scria in una din catehezele sale: educatia copiilor este o arta dificila, o misiune grea pentru parinti: caci pentru a aduce un om pe lume sunt suficiente cateva luni, pentru a-l face sa creasca in bine si virtute nu este de ajuns o viata intreaga. Specialistii din diverse domenii: pedagogie, sociologie, psihologie, teologie si altele care au preocupari specifice sau tangentiale cu ceea ce se cheama „educarea copilului”, pot sa adopte diferite impartiri ale etapelor din viata copilului. Noi ne vom margini la o impartire sumara in trei etape: copilaria (anii de acasa), scoala si adolescenta.
Prima din cele 10 fericiri ale parintilor dupa acelasi vrednica de pomenire Papa Ioan Paul al II-lea zice asa: Fericiti parintii care-si educa copilul chiar de la venirea lui pe lume. Copilul e ca un pom, un copac care la inceput este flexibil, maleabil si-l poti indrepta. Cand a crescut mare, cand a imbatranit devine dur si inflexibil. Stramb a crescut, stramb ramane. Anii copilariei – cei 6 sau 7 ani de acasa, constituie o etapa foarte importanta, de ea depinzand intreaga evolutie ulterioara a copilului. In aceasta perioada se contureaza unele dominante care marcheaza pentru totdeauna personalitatea viitorului adult. Relatia copii – parinti, in aceasta perioada, are cea mai mare rezonanta afectiva. Cadrul afectiv armonios din sanul familiei conduce la dezvoltarea normala a functiilor psihice ale copilului. Dizarmoniile din sanul familiei vor fi regasite in adolescenta copilului sub o forma de ^neascultare^ care ii exaspereaza pe parinti si de multe ori acestia acuza scoala, anturajul, mediul social, si nu vor sa recunoasca ca de fapt ar putea fi principalii vinovati intr-o astfel de situatie. In aceasta perioada, copilul descopera lumea si se descopera pe sine si pune o multime de intrebari. La aceste intrebari, parintii trebuie sa raspunda tinand cont si de priceperea lor si de cea a copiilor. Exista la unii o judecata gresita, cand vad uneori pe parinti sau alti adulti jucandu-se cu copiii mici si zic ^au dat in mintea copiilor^. Nu-i nimic rusinos, nici peiorativ in a te juca cu copiii mici. Dimpotriva, este benefic si pentru copil si pentru adult, pentru parinte. Te incarci pozitiv, retraind pentru cateva clipe farmecul copilariei. Atentie parinti: nu agresati copilul in aceasta perioada, nu folositi minciuna, fiti sinceri, aveti multa rabdare si intelegere fata de ei, ca de aceasta vor depinde intelegerea si rabdarea pe care le asteptati de la ei, cand vor fi mari-adulti.
Perioada scolarizarii copilului. Multi parinti rasufla usurati cand copilul incepe scoala si zic: am scapat de ce a fost greu, de atatea intrebari, acum dascalii sa se ocupe de ei pentru ca ei sunt si pregatiti si platiti pentru aceasta. Aceasta atitudine de abandon a educatiei copilului in favoarea scolii e o mare greseala, pe care foarte multi parinti o comit. Cel mai potrivit este ca intre parinti si scoala sa existe o colaborare permanenta si un sprijin reciproc, pentru ca nici parintii, nici scoala si nici o alta institutie cu rol educational nu pot satisface unilateral cerintele si nevoile copilului in aceasta etapa de intensa formare si instruire. O problema delicata este esecul scolar care constituie o permanenta sursa de conflict intre parinti si copii. Fiti alaturi de ei si la esecuri, nu dojeniti, nu-I certati, nu-I pedepsiti si nu-I descurajati, vina nu este numai a lor. Ei au mare nevoie de sprijin si ajutor.
Adolescenta si tineretea. Orice tanar, intre 14 si 25 de ani, trece printr-o transformare profunda a intregii sale fiinte. Concomitent cu transformarile fiziologice, in fiinta adolescentului se produc o serie intreaga de prefaceri profunde de natura spirituala. Adolescenta aduce cu sine, pe langa o navala furtunoasa a instinctului genezic, o tendinta de suprematie a ratiunii. In lipsa unei educatii sanatoase, credinta – acest excelent ghid al omului in orice imprejurare – este aruncata la periferia vietii, e socotita un anacronism, un obstacol in mersul ascendent al lumii. In locul ei, la prezidiul vietii este asezata ratiunea, care lucrand in afara de luminile credintei, gaseste justificari satisfacerii dezordonate a instinctelor genezice, deschizand tanarului drum spre liberinaj, compromisuri, dezmat, ruina si pacat. La aceasta rascruce de drumuri, persoana tanarului trece prin framantari, chinuri zguduitoare si se manifesta in viata lui: indoiala, criticismul, increderea in fortele proprii, subestimarea greutatilor vietii. Constiinta lui este teatrul unei batalii, a unor conflicte interioare, a unei oscilatii intre ratiune si sentiment intre divin si demonic si pierzand reazamul cel mai puternic al sufletului – credinta – se degradeaza de la stare de neprihanire la starea de pacat. Ei cred ca parintii sunt depasiti ca nu-i inteleg ca nu le vreau binele si astfel mai degraba cred ce le spun altii si nu ce le spun parintii. In astfel de situatii parintii trebuie sa faca eforturi si sa-i convinga ca de fapt, parintii ii iubesc cel mai mult. Trebuie sa precizam ca pe langa crizele pe care le incearca adolescenta si tineretea sunt stapanite de dorinta descoperirii adevarului sublim. „Invatatorule bun, ce bine voi face sa am viata vesnica”, intreaba tanarul din Evanghelia Sfantului Matei XIX, 17. Chiar alunecata pe povarnis, chiar prinsa in mreaja pacatului din adancurile ei tainice, se ridica voci ce o cheama spre inaltimi. Trezirea tanarului din lancezeala poate fi rodul constiintei morale. Iar dintre factorii care mai pot contribui la redresarea sufleteasca a unui tanar dezaxat din punct de vedere moral, intelectual si religios, cel mai important il constituie merindea virtutilor pe care a primit-o odata cu laptele ce l-a supt de la sanul mamei. In toate aceste etape, rolul parintilor este imens, iar din sfanta scriptura putem gasi multe povete: „ai tu turme? ai grija de ele si de sunt de folos pastreaza-le. Ai feciori? Invata-i pe ei si incovoaie din pruncie grumajul lor. Ai fete? Vegheaza la curatia lor si sa le arati o fata serioasa” Isus Sirah VII, 23-25. Cuvantul incovoaie din pruncie grumajul lor il putem interpreta: invata-l de mic cele bune. E drept ca in vechime era si pedeapsa pentru fiul neascultator: „de va avea cineva fecior rau si care nu asculta de vorba tatalui si a mamei sale si acestia l-au pedepsit, dar el tot nu-i asculta sa fie dus la marginea cetatii si oamenii cetatii sa-l ucida cu pietre si sa-l omoare. Si asa sa starpesti raul din mijlocul tau. Deuteronom XXI, 18-21.
In legea noua a iubirii trebuie ca si metodele izvorate din iubire sa le folosim. Sa subliniem insa ca oricate povete bune ar da parintii, efectul va fi nesemnificativ sau va lipsi, daca nu va fi insotit de exemplul personal. Parintii sa incerce sa nu fie pricina de sminteala copiilor prin exemplul lor negativ: „iar cine va sminti pe unul dintre acesti mici care cred in Mine, mai bine i-ar fi fost lui sa i se atarne o piatra de moara si sa fie aruncat in adancul marii… si vai omului acelui prin care vine sminteala” Matei XVIII, 6-7. Apoi parintii sa se sileasca sa ofere pilde bune vrednice de urmat.
Sa dea Dumnezeu ca fiecare mama si tata sa aiba bucuria de a avea fii vrednici si sa poata zice ca Evanghelistul: „mai mare bucurie decat aceasta nu am; ca sa aud ca fiii mei umbla intru adevar” III Ioan I, 4.