Dacă ne-am pleca mai des urechea…
Ieri a fost din nou 1 Octombrie. A fost ziua proclamată să fie sărbătoarea vârstei a treia la nivel mondial. A fost ziua bunicilor și a părinților noștri și chiar a unora dintre noi, într-un timp în care datele statistice spun că lumea are cel mai mare număr de vârstnici pe care l-a avut vreodată, iar aici, în România, numărul pensionarilor a depășit cinci milioane de persoane. Octavian Paler spunea că bătrânețea începe ca toamna – cu melancolii, cu umbre care se lungesc, cu reverii și dorințe vagi. Din păcate, în iureșul vieții noastre uităm prea des și că toamna e de fapt anotimpul roadelor bogate, și că bătrânețea înseamnă mai întâi înțelepciunea, cunoașterea și experiența adunate într-o viață de om și abia apoi neputințe, singurătate, resemnare. Ne sperie ploaia, depresiile și nostalgiile de octombrie, ne revoltă adesea pașii înceți ai celor ajunși către amurgul vieții, ne împiedică trecerea lor, sprijinită în cârjă ori în baston, exact pe strada, în piața, în magazinul, în autobuzul, în farmacia în care ne aflăm și noi. Dacă ne-am pleca mai des urechea, noi cei care ne credem veșnic stop_coloana în putere și prea atoateștiutori, câte povețe n-am putea primi de la bunicii și părinții pe care suntem privilegiați dacă îi mai avem în viață! Ce fericiți sunt și vor fi mereu copiii noștri cărora le mai pot spune dragii lor bunici povești din cărți și povești de viață! Fără îndoială că e puternică o țară care își sprijină devenirea pe brațe tinere și idealuri îndrăznețe. Cu si-guranță, însă, e binecuvântată doar atunci când nu-și doboară la pământ stejarii rămași neîngenuncheați până în toamna vieții, chiar și după atâtea și atâtea vitrege furtuni.
