Ziua bună, dragi cititori!

În spațiul nostru cotidian se discută tot mai mult despre valoarea muncii, despre importanța lucrului bine făcut și despre criza și decăderea progresivă în care acestea se scaldă.

Pe ici, pe colo întâlnim maxime persiflante cum ar fi : ”Un lucru important poate aștepta și 30 de zile, poate între timp se rezolvă de la sine”, sau ”Ce poți face azi nu lăsa pe mâine, lasă pe poimâine, poate atunci nu va mai fi nevoie.”

Ne aflăm la extreme, nici una bună: pe de o parte, un interes teribil de scăzut pentru muncă, motivat doar de câștiguri materiale, de unde rezultă o atitudine ”se poate și așa”, sau, în celălalt colț, ritmul impus de tehnologizarea și profesionalizarea societății moderne care transformă munca în scopul suprem al existenței, de unde rezultă stres și burnout la cele mai înalte cote.

Ce este munca? Care este rostul ei și cum trebuie să ne raportăm la ea? Ce s-a întâmplat cu onoarea muncii?

Conceptul de muncă a fost disprețuit de filosofii antici care credeau că munca subjugă existența umană, de aceea existau sclavi care să execute munca în locul ”oamenilor liberi”.

De-a lungul timpului, și în lumea contemporană, preocuparea pentru muncă și calitatea muncii a scăzut alarmant. În școli și în societate s-a diminuat tot mai mult cultul muncii; elevii sunt supraîncărcați și copleșiți de multe lucruri inutile, iar atenția exacerbată pe detaliile periferice a invadat toate disciplinele. În multe cazuri statul oferă ajutor acolo unde nu este nevoie, răsfățând nejustificat cetățeanul și smulge de acolo de unde este necesar și esențial, dezumanizând oamenii.

În locurile în care jobul devine un simplu mecanism care facilitează o anumită calitate a vieții, acolo unde se vede doar profitul și interesul comercial, munca este vitregită de onoarea, sensul și responsabilitatea care ar trebui să o îmbrace.

În cercetările sale, istoricul american Richard M. Weaver demonstrează faptul că motivele decadenței calității muncii își găsesc sursa în declinul credinței și al valorilor transcendente. El afirmă că lumea, de când și-a pierdut simțămintele pentru valorile supreme și datoriile care le succed, a coborât și a compromis nespus de mult standardele și calitatea muncii. Dacă omul acționează strict din interese economice, amplasând materia deasupra spiritului, el își pierde motivația, respectul, simțul datoriei și devine un actor care nu-și înțelege rolul.

Același Richard Weaver ne spune că, în trecut, când exista în muncă o valoare teleologică, se știa că în spatele fiecărei munci există o concepție asupra execuției perfecte a lucrului. Muncitorul nu trudea doar pentru a-și câștiga existența, ci dintr-o datorie sfântă și pentru ”a-și vedea idealul întruchipat în creația sa.” Meșteșugarul de altă dată nu se grăbea pentru că nu era constrâns de timp, iar munca de mântuială era o rușine pentru caracterul omului. Atunci când muncitorului a început să i se spună că munca este pentru utilitate și nu pentru închinare, s-a pierdut valoarea muncii și sensul ei suprem.

Când noi nu înțelegem că munca este o expresie a orânduirii divine, față de care suntem datornici, când demnitatea originară devine demodată și noțiunea de adevăruri eterne repugnă, atunci trăim o miopie care distruge cu repeziciune toate structurile. A constata această realitate este datoria cea mai urgentă a timpului nostru.

Ce ne îndeamnă cu adevărat la efort, la responsabilitate și realizări? Avem nevoie de o ancorare metafizică, de o înțelegere a faptului că munca este un templu, o rugăciune, o datorie a firii- asta ne va ajuta să nu mai jonglăm la extreme distructive.

Mihai Eminescu scria în caietele sale că ”iubirea de muncă și de conștiință a datoriei”, trebuie să devină ”nervul vieții oricărei societăți” ; ”Să muncim bine, cu seriozitate, atât din punct de vedere uman, cât și supranatural”, ne îndeamnă Josemaria Escriva și să înțelegem că ”fiecare dintre noi a fost făcut pentru un anumit tip de muncă și dorința de a face acea muncă a fost pusă în fiecare inimă” (Rumi).

Dragilor, suntem în lume spre a ne împlini pătimirea: ”cu sudoarea frunții tale îți vei mânca pâinea”, dar ”gânduri de pace am pentru voi, gânduri de pace, nu de război, ca să vă dau un viitor și o nădejde…dacă veți asculta și veți împlini Cuvântul Meu.”

Să ne lăsăm așadar cuceriți de munca noastră ca și de o misiune providențială la care suntem chemați zi de zi și vom deveni cu adevărat oameni întregi, oameni de caracter cu pasiuni și convingeri solide, cu energii si motivații înalte.

Post Views: 314