Avem o soarta crunta si anume de a fi contemporani cu o sumedenie de paradoxuri. In cazul de fata, ma voi referi la Romania, tara agricola cu oameni devotati, dornici sa dezvolte si sa investeasca, la Romania cu terenuri, cu pasuni si potential productiv, la care alte natii doar viseaza frumos, la Romania – tara agricola fara… agricultura. Asa-zisa agricultura a noastra scartie din toate incheieturile, suferind de prea multa nepasare si nestiinta, in timp ce agricultura vest europeana, sustinuta prin programe reale de interventie, bine subventi-onata, asigura 80 la suta din papica zilnica a romanului. Ce-i drept, nici vremea nu prea tine cu taranul roman. Ne-o dovedeste trista experienta a ultimilor ani de seceta si de temperaturi extreme, de inundatii si grindina, de prapad total in multe, multe zone de cultura. Si, peste toate acestea, constatam cu amaraciune ca cei care hotarasc viitorul agriculturii romanesti, depasiti de multe ori de situatie, se rezuma la a ridica din umeri. Nimeni nu isi asuma vreo raspundere, cautand si invocand de cate ori au ocazia alte scuze si alti vinovati. Crunta soarta avem sa fim contemporani cu asemenea paradoxuri. Bani europeni exista, dar Romania nu este in stare sa-i gestioneze si sa dea unda verde finan-tarilor. Garantarea creditului agricol suna frumos pe buzele mai marilor din minister, dar lipseste cu desavarsire. Preturi si masuri de inter-ventie sunt, dar nu se aplica. Si fiindca veni vorba de preturi, dincolo de pretul foarte mic al graului, de pretul rusinos de scazut al laptelui, dincolo de discutiile inutile si interminabile, n-ar trebui sa uitam ca timpul trece si angajamentele pe care tara noastra si le-a asumat prin tratatul de aderare cad rand pe rand ca o pasare lovita de plumbi. Cine raspunde pentru asta? Si cand? Si pana cand va fi agricultura noastra calul de bataie al intereselor straine, fara un minim de protectie si fara vreo perspectiva de mai bine? Crunta soarta are taranul roman, crunta…