Știm cu toții, fie că am învățat la școală, fie că am citit ulterior, că cel mai vechi document în limba română, care s-a păstrat până în zilele noastre, este Scrisoarea lui Neacșu din Cîmpulung.

La 29-30 iunie 1521, negustorul Neacșu Lupu din Câmpulung Muscel trimite judelui primar al Brașovului, Johann Benckner, o scrisoare în care îl informează asupra mișcărilor pe care le face armata turcească a lui Soliman I la sud de Dunăre. Potrivit Arhivelor Naționale ale României, mișcările pe care le făcea armata turcească a lui Soliman I la sud de Dunăre erau motiv de îngrijorare atât pentru voievodul Țării Românești, Neagoe Basarab, cât și pentru orașele transilvănene.

Dar, care este cel mai vechi manuscris în limba română cunoscut în acest moment ca provenind din zona noastră, a Sălajului?  Aflăm de la Ioan Maria Oros, fost cercetător al Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău, specializat în carte veche, acum pensionar.

”Din secolul al XVII-lea s-au păstrat cel puțin două manuscrise liturgice, realizate de autori locali și deosebit de valoroase fie prin particularitățile de limbă, fie prin ornamentație. Astfel, popa Florea din Criștelec, născut la finele secolului anterior, scria, la bătrânețe, un Ceaslov (1669) al cărui conținut <izvodit> după izvoare slavone, este considerat printre cele mai semnificative texte scrise de acest fel, utilizat frecvent de către lingviști pentru particularitățile de limbă nord-ardelenești”- Ioan Maria Oros – ”Dimensiuni ale culturii moderne în Țara Silvaniei (secolele XVII-XIX). Cărți și proprietari”.

Așadar, de acum 352 de ani avem prima însemnare manuscrisă în limba română pe meleagurile sălăjene. Iar vocea autorului sună la fel de emoționant peste veacuri precum cea a lui Neacșu de la Cîmpulung:

”Scris-am eu popa Floria lăcuitoriu în Criștelec această carte, anume Ceasloveț în bătrânețele mele. 1669” –  Ceaslov, 1669, manuscris păstrat la Biblioteca Academiei Române din București.

Post Views: 134