Cautam numitorul comun
Mi-e foarte usor sa observ din postura de jurnalist comportamentul stereotip si pagubos al politicianului. Cand este la putere, face ce face, numai sa-i iasa o parleala. Interesul populatiei este undeva la marginea preocuparilor lui. Mai mult de forma, ca sa-si justifice pozitia. Cand este in opozitie, dintr-o data, in numele interesului public, adus in prim plan tocmai ca sa-i justifice noua postura de opozant, tot ce fac confratii lui de la putere este rau. Curios, ca nici cand e la putere, nici cand e in opozitie, politicianul nu are solutiile pentru nevoile populatiei. Interesele lui sunt strict in zona politicului. Politicianul traieste intr-o lume paralela cu cea a alegatorului. Cand conduce se declara neputincios, invoca mostenirea fostei guvernari, isi freaca mainile ca un medic vinovat si spune ca a facut „tot ceea ce este omeneste posibil”. In opozitie, iar nu poate face nimic si, evident, nici nu are solutii pentru ceea ce nu face bine puterea. Nemaipunand la socoteala „traseismul politic”, o expresie cazuta in desuetitudine de atata exploatare. Brusc, politicianul nu se mai regaseste intr-o ideologie care ii reprezenta intreaga fiinta cand era la putere si musai trebuie sa treaca in tabara fostului adversar. Asadar, puterea si opozitia, indiferent de cine este reprezentata, nu au nimic in comun. Nu ne preocupa sa aiba prea multe, dar interesul public il vrem urmarit atat de catre putere, cat si de catre opozitie. Cel putin in felul acesta politicianul ar avea ceva in comun cu oamenii care il voteaza. Faptul ca este votat inseamna ca cetateanul are ceva in comun cu politica si are pretentia unei minime reciprocitati in parteneriatul pe care il presupune, la urne, cu politicianul.
