Bunatate

Ieri, pe bulevard, cam în dreptul CEC Bank din Zalau, un tânar de conditie medie dupa aspect si îmbracaminte a întins o para unei batrâne amarâte. “Îmi dai mie para?”, a întrebat femeia mirata. Poate fructul nu-i era de folos. Poti presupune ca femeia avea acasa livada sau ca nu avea dinti cu ce sa roada poama. Dar fapta, gestul în sine, a fost de o maretie rara. De la un necunoscut la altul. Cel putin asa am gândit pe moment. Si gândesc si acum tot asa. Nu pot sa stiu daca femeia a perceput darul ca pe un semn al bunatatii si sensibilitatii sufletesti. Nu stiu daca a servit la ceva. Dar cred ca a folosit unor trecatori care au asistat la întreaga scena. Oamenilor care nu mai fac gesturi de bunatate. Nici macar nu le gândesc. Sufletul celor mai multi dintre noi s-a împietrit de la revolutie încoace, împotriva dezlegarilor la multa spiritualitate. În plin scandal al violurilor stop_coloana si al arestarilor de tot felul, ne plângem de criza mai abitir ca pe vremea lui Ceausescu, când se lua curentul seara la opt. Apasat de tot felul de griji, unele reale si altele închipuite, fiecare îsi vede propria lui suferinta ca pe cea mai grozava durere de pe pamânt si are senzatia ca povara pe care o duce pe umerii sai este covârsitoare. Într-un egoism crescând ne învatam sa fim europeni, sa nu ne mai pese de semenii nostri. Si totusi, ieri, gestul tânarului de conditie medie, de a oferi o para unei femei amarâte, ma face sa cred ca nu-i chiar atât de negru dracu’, dupa cum zice lumea.