Aventura păguboasă a muncii in Italia

Pensia meschină a Aureliei Noje a împins-o la muncă în străinătate, de unde s-a întors cu sănătatea făcută praf

Nu-i război să plecăm de acasă ca sirienii, dar e o sărăcie lucie care ne-a împins, unul câte unul, spre Occident, unde tot se mai găsște câte ceva de lucru și câștigi în euro mai mult decât câștigi acasă în lei. Autoritățile sălăjene au în statistici peste 8.000 de sălăjeni plecați cu acte în regulă la muncă în străinătate. Și cu câți au plecat “la noroc” se fac vreo 30.000 de sălăjeni plecați “afară”. Se duc inclusiv pensionari cărora pensia nu le junge să-și țină casa, să se hrănească, nici vorbă să-și mai ia medicamentele.
Așa a plecat anul trecut și Aurelia Noje, de 61 de ani, din satul Turbuța. Tocmai s-a întors de la muncă din Italia; acum este singură ca un cuc, cu sănătatea prinsă-n pioneze și doar vecinii îi mai poartă grija atunci când puterile o lasă. Aurelia a plecat în Italia în octombrie. În Massa Lombarda, lângă Ravenna, a plecat turbuceanca. Să o înlocuiască “pe post” pe o prietenă care urma să vină în țară până la Crăciun. I s-a părut un business bun câștigul pe trei luni în Italia. Business-ul a fost să îngrijească de o femeie de 75 de ani, bolnavă psihic și greu deplasabilă. Familia babei italience locuia la Ravenna și doar săptămânal o vizita pe bătrână, de obicei sâmbăta. Cu 600 de euro pe lună era angajată Aurelia. Angajată e un fel de a spune, pentru că nu avea nici un contract încheiat cu familia bătrânei. “Zilnic trebuia să o plimb de trei ori. Și avea vreo 80 de kilograme. Se ținea de mine cu o mână și cu cealaltă de cârjă. Cum era bolnavă și cu capul, începea să țipe, să urle când nu înțelegeam ceva în italiană. Mâncarea de bază erau pastele, stop_coloana și dacă nu i le pregăteam cum vroia ea le arunca și mă pâra la fiică-sa. M-am chinuit așa până după Crăciun. Apoi m-am mutat la un depozit de legume și fructe din Lugo, unde stăteam 8 – 10 ore în picioare selectând lămâi, portocale, grapefruit, pentru patru euro pe oră. Nenorocirea era că nu aveam în fiecare zi de lucru. Plăteam chiria 200 de euro pe lună și mă alegeam cu nimica toată. Aici am avut contract de mucă, dar când s-a terminat sezonul patronul ne-a pus pe liber. Din cauza temperaturii scăzute din depozitul de fructe, m-am îmbolnăvit de plămâni. M-am întors în țară foarte bolnavă. De două ori am leșinat pe microbuz. Am stat două luni internată la Spitalul din Jibou, la secția de pneumologie. Doamne dă-i noroc doctorului Pășcuț că nu m-a lăsat să mor”, își spune povestea amară Aurelia Noje.
Femeia din Turbuța este singură. Fiul său, unicul de altfel, a murit înecat în Someș în urmă cu 20 de ani. Soțul Aureliei s-a dus și el în lumea celor drepți din cauza unei boli necruțătoare. “Cine are pensie mare se descurcă, cine nu, nu. Am lucrat 25 de ani la fabrică în Jibou și am 539 de lei pensie. De când m-am întors din Italia nu mai sunt vrednică de muncă. Am auzit că de la 1 ianuarie se va mări pensia, dar cine știe cu cât”, ne spune femeia deznădăjduită de ce o așteaptă pe viitor.