Anul 2015 a fost declarat “Anul Veteranilor de Război”, fiind dedicat împlinirii a 70 de ani de la încheierea celui de al Doilea Război Mondial. De fapt, în fiecare an, românii sărbătoresc Ziua Veteranilor de Război. “n urmă cu 113 ani, la 29 aprilie, regele Carol I instituia titlul de “Veteran de Război”, în baza prevederilor Convenției de la Geneva din 1870 a statelor europene, în onoarea combatanților acoperiți de glorie pe redutele Războiului de Independență. 29 aprilie a devenit, din anul 2007, Ziua Veteranilor de Război. 

Asociația Națională a Veteranilor de Război – Filiala Sălaj, Garnizoana Militară Zalău, cu sprijinul Prefecturii, al Consiliului Judetean și al Primăriei Zalău organizează azi o serie de manifestări dedicate memoriei celor care au apărat pământul țării, au luptat de la Cotul Donului până în Munții Tatra pentru libertatea lor și a altor neamuri.

Discriminarea veteranilor

Pe vremea comunismului, titlul de Veteran de Război era acordat doar acelor combatanți care au luptat după 23 august alături de armata sovietică. Dar nici aceștia nu primeau nici o indemnizație din partea statului. Le erau decorate piepturile cu medalii și distincții pe care veteranii le afișau cu mândrie la serbările naționale. Totuși, mai târziu, după anul 1965, veteranilor de război li s-au creat unele facilități, precum aceea de a ocupa o funcție de brigadier în CAP, de contabil la o primărie, de șef de echipă într-o întreprindere. Dar numai celor care au luptat alături de armata sovietică. Primul și singurul președinte al Asociației Veteranilor de Război înainte de ’89 a fost profesorul Gheorghe Perneșiu, colonel în rezervă, decorat cu Steaua României și Crucea României. De obicei, veteranilor de război de rând li se înmâna “Crucea comemorativă al celui de al Doilea Război Mondial”. Și o strângere de mână.
Soldații care s-au remarcat pe front înainte de 23 august 1944 și au primit brevete ori înalte dinstincții militare pentru actele de vitejie, după lăsarea la vatră erau persecutați, fiind nevoiți să-și ascundă după icoane medaliile și brevetele. Mulți își făceau pierdute livretele militare pentru a nu li se da de urma de combatant și de vitejiile săvârșite.
După apariția Legii nr.49/1990 privind veteranii de război, au fost recunoscuți cu acest titlu și cei care au luptat împotriva sovieticilor, numai că drepturile lor s-au stabilit abia în 1994, odată cu apariția Legii nr.44. Primul președinte al Asociației Veteranilor de Război din România de după 1989 a fost Codrean Coriolan, general post-mortem. El a deținut în Sălaj cea mai înaltă dinstincție militară – “Ordinul Mihai Viteazul clasa I”. Doar veteranul Gheorghe Tușer din Chieșd a mai fost decorat cu “Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a”.
După moartea lui Coriolan, la conducerea Asociației Veteranilor de Război din Sălaj a fost ales colonel în rezervă Gheorghiu Negru, fost vânător de munte în Caucaz, decorat cu Virtutea Militară și Bărbăție și Credință.

Au dispărut veteranii din Sălaj ca iarba sub coasă

Din anul 2007, de când s-a instituit Ziua Veteranilor de Război, Asociația Veteranilor de Râzboi din Sălaj îl are ca președinte pe Teofil Dreptate. De fapt, Dreptate s-a aflat în conducrea asociației încă din 1990.
“Prin anii ’91 – ’92, își amintește actualul președinte al asociației, la nivel de județ erau în jur de 9.000 de veterani de război, numai bărbați. Adică numai cei ce au luptat pe front.” Prin Legea 44, în categoria veteranilor de război intră și invalizii de gradul I, II și III, văduvele de război și văduvele veteranilor de război. La finalizarea legii nr.44, după ce s-a lucrat doi ani la ea, deci în 1996, în Sălaj erau 8.864 de veterani de război. Cifra includea și văduvele și invalizii.

Sălajul mai are 104 veterani de război și 641 de văduve de veterani

Au trecut 25 de ani de când veteranilor de război, indiferent în ce armată au luptat, li s-au recunoscut unele drepturi. Ce-i drept puține pentru sacrificiul pe care l-au făcut. stop_coloana Teofil Dreptate spunea că indemnizația actuală de veteran de război este de 92 de lei. La aceasta se mai adaugă și o rentă, în funcție de numărul de zile petrecute pe front și în funcție de decorațiile primite. Se poate ajunge la 200 – 250 de lei pe lună, dacă ai stat mult și ai fost harnic pe front. Veteranii de război s-au cam dus să se odihnească în țărâna pe care cu atâta ardoare au apărat-o. Numărul veteranilor sălăjeni în prezent este de 745, din care doar 104 veterani, două văduve de război și 641 văduve de veterani de război.

Povestea cutremurătoare a lui Petru din Verveghiu, veteranul de război care împlinește luna viitoare 102 ani

Marton Petru din Verveghiu, comuna Dobrin este cel mai în vârstă veteran de război din Sălaj. În 15 mai 2015 va împlini 102 ani de viață. La 1 aprilie 1935 a fost încorporat în Armata Română, Regimentul 88 – Infanterie. Cum era băiat de la țară, i s-a dat pe mână o pereche de cai și astfel a devenit “conducător cai – cavalerie”, apoi, mai târziu, aruncător de grenade. În anul 1937 a fost eliberat din armată. Întors la Verveghiu, s-a căsătorit cu Berta și s-a apucat de agricultură. Asta până în luna aprilie 1942, când a fost încorporat în armata ungară, după ce la 30 august 1940 Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei. Făcea parte din Regimentul 47 Infanterie și din livretul militar reiese că era conducător de cai.

Lagărul sovietic era mai al dracu’ decât iadul

Armata sovietică l-a găsit pe Marton Petru din Verveghiu în localitatea Esztergom din Unga-ria. Pe data de 23 aprilie 1945 a fost luat prizonier, urcat în vagoanele pentru animale și dus până aproape de Kiev. Trei ani și patru luni a stat în lagăr. A stat e un fel de a spune, pentru că după relatările lui Marton Petru, nici în iad nu era mai rău. A lucrat la o mare carieră de piatră din apropierea Kievului și la exploatații forestiere. “Mureau mulți, își aduce aminte bătrânul, iar un prieten din Sâncraiu Silvaniei nu s-a mai întors”. Locuiau iarna în bordeie săpate în pământ, mâncau coji de cartofi, lucrau zi lumină. Bătrânul își amintește că aproape zilnic murea câte un om. Condițiile inumane din lagăr au lăsat urme adânci pe trupul lui Marton Petru.

La întoarcerea din prizonierat a aflat că nu mai are soție

În 25 august 1948, mare parte dintre prizonierii lagărului de lângă Kiev au fost eliberați. Tot în vagoane pentru transportul animalelor au fost trimiși în țară. Marton Petru a coborât în gara din Jibou, împreună cu alți sălăjeni. A luat-o spre Verveghiu pe jos. Se bucura că își va revedea satul, soția, consătenii. Dar bucuria i-a fost înnegurată la intrarea în sat, când a aflat că soția sa, Berta, murise de un an de zile.

Era stigmatizat că a luptat împotriva sovieticilor

La un an de la venirea în sat, Marton Petru s-a recăsătorit. Are trei copii, nouă nepoți și trei strănepoți. Viață ușoară nu a dus nici după eliberarea din prizonierat. Era stigmatizat că a luptat împotriva sovieticilor. Și-a ridicat o casă la marginea satului și a lucrat ani mulți la CAP, în sectorul viticol și în zootehnie, de unde de fapt are și o amărâtă de pensie de 350 de lei, plus 110 lei indemnizație de veteran de război. În urmă cu un deceniu, după moartea soției, cu ani mulți în cârcă, Marton Petru nu s-a mai descurcat. A fost adus la una din fiice, în centrul satului, care are grijă de el. Nu prea aude, nu prea vede, nu prea poate vorbi, dar i se poate citi o bucurie pe chip, când își dă seama că cineva a venit să-l viziteze. 

Post Views: 73