AQUAREL - Arta spațiului. Experiența toleranței

Uneori am senzația că o parte din mine există într-o dimensiune paralelă a ființei mele. Ca și cum o versiune a mea, mai pură, mai atentă, mă privește și mă încearcă. Așa am simțit în ziua de 16 noiembrie 2025, când Aquarel a ales să transforme Ziua Internațională a Toleranței într-un drum prin mine însămi. Nu un eveniment, nu un concept, ci o experiență care s-a lipit de interiorul meu.

„Toleranța nu e un concept. E o experiență.” Și parcă pentru prima dată am înțeles ce înseamnă să treci prin toate simțurile tale ca prin niște porți. Să regăsești în respirație, în gust, în sunet, un fel de ecou al propriei tale prezențe. Spațiul, de la bistro la spa, de la lift la bazinul semiolimpic, părea o instalație vie, ca un organism care mă invita să mă observ prin ochii celorlalți.

Simt nevoia să încep altfel această confesiune. Să renunț la tot ce știu și să dau voie scrisului să spună ceea ce ochiul nu vede și mintea ascunde. Mă întreb: Ce fac atunci când ceva se schimbă în mine? Cum mă las să fiu văzută exact așa cum sunt? Cum dau viață luminii din mine și cum o împart cu ceilalți? Exercițiul în care Ramona ne-a ghidat să mergem cu ochii închiși până când vom atinge culoarul galben, călătoria cu liftul empatiei și coroana de flori pe care copiii africani din tabloul Rodicăi o purtau pe frunte, ca un ritual de trecere spre altceva, mi-au amintit de importanța spațiilor intermediare, spații pe care adesea le ignorăm. Spațiile intermediare sunt spații de trecere, ele leagă, conectează. Acest galben care devine lumină mă însoțește ca o prezență a sufletului meu admonitiv. Prin această culoare călătoresc spre o lume intermediară, în care totul este trăit în iubire.

Mă adresez ție, celui care citește acum, pentru că în această confesiune nu sunt singură.

Am învățat că arta nu poate fi privită pasiv. Ea trebuie privită până în punctul în care începi să te uiți pe tine, până în punctul în care începe să respire în locul tău. Arta te răscolește, te pune la îndoială, te dezordonează pentru a te reașeza. Și știu acum că tot ce încerc să creez în acestă confesiune pleacă dintr-o substanță emotivă, dintr-un impuls lăuntric, nu dintr-o ideologie, nu dintr-un program prestabilit. Emoțiile mele sunt structuri vii, nu construcții impuse. Arta mea este exteriorizarea unui dinamism psihic pe care adesea cu greu îl pot explica.

Arta este o lume care se naște din coliziunea dintre obiectiv și subiectiv, dintre exterior și interior. Descoperirea aceasta, afectivă, este singura care face creația posibilă. Eugène Ionesco spunea că arta este domeniul pasiunii — și îl cred. Pentru că pasiunea este singura stare capabilă să creeze din haos o formă nouă.

De multe ori mă întreb: sunetul aparține muzicii, culoarea picturii, cuvântul literaturii, dar care este materia sufletului? Ce îl aduce înapoi la puritatea lui? Cred că sufletul respiră prin materia psihică, prin acea zonă în care realul vizibil și realul lăuntric se ating fără să se confunde. Aici începe arta.

Arta este o formă de ascultare a tăcerii. Dar această ascultare nu vine fără o contemplare profundă, fără o luptă cu propriile tale straturi. Arta te duce dincolo de tine, până în pragul misterului. Dacă nu îți dă cheia, îți deschide măcar poarta. Arta e, în esența ei, o întrebare. Și în întrebarea aceea stă primul răspuns. Arta dezvăluie ceea ce rațiunea ascunde, arta străpunge cotidianul și mă obligă să mă regăsesc.

Pentru mine, Ziua Internațională a Toleranței este o mărturie despre felul în care știm să fim în lume. Este imposibil să creezi fără să te expui.

Aquarel a îndrăznit ceva aproape utopic: s-a transformat într-un spațiu al gândirii și al inimii, nu doar al luxului. Un loc în care ospitalitatea devine artă, iar arta devine un spațiu al întâlnirii dintre oameni și culturi. Un drum către unitate. Și poate că asta am simțit cel mai profund la Aquarel: că realitatea mea interioară și realitatea lumii se pot întâlni fără să se anuleze. Că eu, ca ființă umană, pot fi între ele. Că pot fi în ele.

Aquarel nu a creat un eveniment, ci un spațiu viu, o operă în care ospitalitatea, arta și etica se împletesc într-un singur limbaj: umanitatea. Iar eu, în mijlocul acestui limbaj, am descoperit o versiune a mea care știe să vadă, să simtă, să tacă și să mărturisească.

Aceasta este confesiunea mea.

Există evenimente care se consumă și dispar și există experiențe care rămân în tine ca o respirație prelungă. Pe 16 noiembrie 2025, Aquarel a făcut parte din a doua categorie. Iar, pentru cei care nu au fost prezenți, merită spus din capul locului: nu a fost un eveniment, ci o traversare. Un parcurs interior în care arta, ospitalitatea și etica au fost așezate pe aceeași linie de forță – umanitatea.

Toleranța – nu un concept, ci o trăire

Pornind de la o idee simplă și radicală — „Toleranța nu e un concept. E o experiență.” — Aquarel a transformat întregul spațiu într-o scenografie vie. Participanții au avut parte de un traseu senzorial, de la tăcerea sonoră a zonei wellness până la vibrația unei instalații din lift ghidată de Cătălin Mihuț, în care fiecare urcare devenea o metaforă a deschiderii spre celălalt. „Pe această scară, toleranța nu se învață din teorie. Se urcă.” Muzica urcă inima.” Fiecare moment a urmărit aceeași întrebare esențială: Cum putem să ne deschidem cu adevărat unii către alții?

Ziua a început cu „Dimineața Toleranței”, un exercițiu de introspecție în care muzica live, discuțiile despre empatie și tăcerea ghidată au creat un spațiu de ascultare profundă. A fost o invitație rară: să te lași văzut și, poate mai dificil, să te lași simțit. Pe tot parcursul zilei, arta a fost înțeleasă nu ca „decor”, ci ca forță transformatoare. Participanții au descoperit că: arta nu se privește pasiv, arta nu este teorie, arta este întâlnirea dintre lumea vizibilă și cea lăuntrică, arta este întrebarea care îți deschide prima ușă spre răspuns. Prin „Portretul Celuilalt”, Rodica Pojar i-a invitat pe cei prezenți să picteze împreună. Acolo s-a născut o formulă simplă și profundă: empatia este un gest vizual.

Călătorii prin simțuri – de la gust la sunet, de la apă la memorie

Programul zilei a funcționat ca un ritual în trepte: nutriție și stil de viață cu Bianca Ghiuruțan – pentru a înțelege că deschiderea începe cu propria sănătate; „Tăcerea care ne ascultă” – un moment de introspecție în zona Wellness & Fizioterapie condus de Ramona Deac; performance acvatic în piscină sub ghidajul lui Sebastian Vâlcea, unde poezia și mișcarea au amintit că „Apa nu ține granițe”; club de carte și dialog pornind de la romanul lui Ocean Vuong „Pe pământ suntem strălucitori o clipă”. O conversație ghidată de Anca Beleiu despre fragilitate, identitate și curajul de a fi diferit; o călătorie sonoră cu ochii închiși – „Dezleganie -Ritualul” –, condusă de Sergiu Corbu Boldor; cina multiculturală, în care poveștile culinare au devenit limbaj comun, proiectul sonor „Scenes from the Memory” al lui Raul Kusak – o scufundare în memoria afectivă, construită în timp real.

Fiecare secvență artistică a fost gândită pentru a crea o stare de prezență. Pentru a-i face pe participanți să conștientizeze că toleranța nu apare din discursuri, ci din practici, din atenție, din întâlnire.

Aquarel – un loc unde ospitalitatea devine artă

Poate cea mai surprinzătoare realizare a acestui eveniment a fost transformarea unui health & spa center și hotel de cinci stele într-un laborator al gândirii sensibile. Aquarel a făcut un gest rar în industria ospitalității: a pus arta, etica și diversitatea culturală în centrul experienței, nu ca anexe, ci ca fundație.

Transdisciplinaritatea — firul roșu al întregului concept — a oferit cadrul în care lumea exterioară și lumea interioară se pot întâlni fără să se anuleze. Acolo, între vizibil și invizibil, între corp și psihic, între individ și comunitate, s-a născut spațiul viu al acestei zile.

Pentru cei care nu au fost prezenți

Experiența Aquarel nu poate fi reprodusă, dar poate fi înțeleasă ca un îndemn: să practicăm toleranța nu ca idee, ci ca gest, să privim arta nu ca ornament, ci ca transformare, să locuim lumea cu sensibilitate.

Pe 16 noiembrie, Aquarel nu a organizat un eveniment. A creat o operă vie. Un spațiu în care oamenii au putut să se descopere, să se regăsească și să se atingă prin ceea ce este universal: nevoia de sens, de frumusețe, de legătură. Pentru unii a fost introspecție. Pentru alții, vindecare. Pentru toți a fost un drum către sine și către celălalt.