Ajungi la ruinele Taberei Meses si… plangi

Salajeanul Dan Borbei atrage atentia Consiliului Judetean Salaj ca la Tabara Scolara Meses, care pe vremuri era un punct de referinta pentru turismul salajean, nimeni nu a facut nimic si starea taberei este deplorabila. Borbei Dan a postat pe pagina de facebook a Consiliului Judetean Salaj un reportaj despre situatia actuala de la Tabara Meses, dar si un istoric al taberei si mai multe fotografii care descriu starea in care a ajuns una din perelele turismului salajean. Ba mai mult, padurea a fost taiata bucata cu bucata din jurul taberei, iar peisajul rezultat este unul de sfarsit de lume. 

„Azi, am avut o treaba la Zalau, treaba care si-a modificat ora de la 9 dimineata la 12, asa ca ce mi-a tunat mie prin cap, ca tot m-a prins ora 9 pe Meses, sa revad si sa scociorasc putin prin lacrimile trecutului. Fiindca ce am gasit nu poate fi cuprins decat printre lacrimi… de plans. Am urcat cu masina pana într-un loc, dupa care pe jos, dupa ce mi-am luat alte încaltari în picioare. Nu stiam bine daca merg pe drumul bun, dar parca mirosul de candva îmi spunea ca ala e drumul… spre trecut. Am ajuns într-un loc care m-a facut sa tresar. În dreapta trebuia sa fie generatorul pentru tabara. Locul îmi era cunoscut, drumul care o cotea imediat la stanga spre intrarea în tabara iarasi zicea ceva, niste stejari batrani ma priveau din înaltimi, dar cladirea nu era aia. Am intrat sa vad, fiindca ceea ce a fost candva gard era doar cativa stalpi, usile si geamurile nu erau la cladire, iar înauntru o pista de popice, si aia ca vai de ea. Dar eram sigur ca pe locul ala a functionat candva generatorul, tot atat de sigur ca dupa curba sa dau de… tabara. Am dat de o poarta cu lant si lacat prin care se vedea… dezastrul. Fiindca nu cred ca poate fi numit altfel fenomenul asta. În partea dreapta dupa intrare era un teren de handbal, care mai are portile, în fata o cladire cu etaj fara usi si feresti, cu instalatiile si toate utilitatile distruse, iar în partea stanga alte doua cladiri din lemn cu etaj, si alea harcea-parcea. M-am asezat sub un stejar batran sa ma adun cumva, fiindca nu cunosteam cladirea din fata, nici cele din stînga, nici sala de mese, desi stejarul îmi spunea ca e tot el, cel sub care am mai stat candva. Am intrat în cladirea din fata cu un sentiment de rusine ca apartin unui astfel de timp, un timp fara de timp. Cred ca nici razboiul nu poate aduce atata haos cat au lasat în urma lor semeni de-ai nostri, în aceste locuri care au fost candva o mandrie, nu numai a Salajului, ci a Ardealului. De la un geam de la etaj vad o cladire în spate… hopa, asta e cladirea unde am dormit eu. Am gasit dormitorul plin de saltele unde, am revazut geamul de la care pandeam noaptea trasnetele care loveau catargul metalic din curte, undeva unde e acum cladirea din fata, am refacut o imagine cu veveritele care se jucau fara frica cu noi, am retrait o bucata de trecut scaldat în lacrimi. Habar nu am ale stop_coloana cui au fost cladirile astea, habar nu am cine e responsabil ca Salajul nu mai are Tabara, poate ca nici nu mai conteaza, dar cu ce nas mai vin politicienii ultimilor douazeci de ani în fata propriilor copii si nepoti, propriilor stranepoti lasati fara o oaza de lumina si puritate divina, poate tot cu nasul ala care nu-l au. Nici padurea care a fost atunci nu mai e aia; înca de la intrare pe drum te atentioneaza ca e ʺparchet în lucruʺ, dintr-o padure ca în basme ajungand doar un fel de lemne izolate în propriul taram, de catre spini si maracini, de catre verzii nebuniei întunecate”, scrie Borbei Dan.

A fost odata ca niciodata

Cu vreo 70 de ani in urma, mai exact in anul 1939, Societatea Invatatorilor Salajeni a construit un imobil aproape de varful Meses, cu contributia baneasca a membrilor ei. Avea destinatia de casa de odihna pentru sindicalistii din invatamantul judetului si familiile lor. Cladirea avea 30 de locuri de cazare, o cantina, spatii de recreere, iar in jurul ei societatea detinea un teren in suprafata de 2,82 hectare. In anul 1940, casa de odihna a invatatorilor a fost confiscata de unguri, iar in 1945 a trecut in proprietatea statului roman. In anul 1969, dupa reinfiintarea judetului Salaj, imobilul din varful Mesesului a fost transformat in tabara scolara „pentru sanatatea cadrelor didactice si a elevilor”. În perioada care a urmat aici s-au facut mari investitii si tabara s-a extins. Au fost aduse din judetul Covasna trei cabane din lemn cu spatii de cazare pentru 15 copii fiecare, s-a mansardat cladirea veche din caramida, creandu-se inca 30 de spatii de cazare, au fost amenajate doua terenuri de sport, o popicarie, spatii de joaca, o sala de lectura. In fiecare serie aici puteau fi gazduiti 120 de copii. Veneau aici, atrasi de frumusetile muntelui, scolari si din cele mai indepartate judete, din Constanta, Tulcea, Braila, Ialomita etc. În anul 1990, cand a inceput marea lichidare, Tabara Meses a fost trecuta in administratia Inspectoratului Scolar Salaj, dar Inspectoratul nu a putut-o mentine la standardele dinainte de 1989. În anul 2004, tabara a fost transferata la Autoritatea Nationala pentru Tineret, autoritate care a dat-o in adminstratia Directiei Judetene pentru Tineret, institutie care in 2010 a devenit Directia Judeteana pentru Sport si Tineret, cu intentia ca tabara sa fie un centru de cantonament pentru sportivi. Numai ca n-a fost nimic de asta. Lipsa oricarei responsabilitati, lipsa unui strop de suflet a facut ca tabara sa devina un loc pustiu, cu cladiri fara utilitate.