Evanghelia de azi cuprinde una dintre cele mai frumoase parabole rostite de Mantuitorul, zguduitoarea drama a fiului risipitor. In cuvinte simple, se infatiseaza istoria unui tata care avea doi fii, din care cel mic si-a revendicat, la un moment dat, partea care i se cuvenea din averea tatalui sau. La scurt timp, acest fiu si-a parasit casa parinteasca in care cunoscuse iubirea calda a parintilor si adevarata bucurie a vietii, in care si-ar fi putut contura personalitatea si ar fi aflat adevarata fericire in viata. Din dor de aventura, manat de o gresita dorinta de afirmare, tanarul pleaca intr-o tara indepartata, in cautarea unei false fericiri. Acolo a cheltuit tot ce a primit de acasa, a ajuns muritor de foame, aruncat la periferia societatii, uitat de toata lumea. In aceasta stare disperata, de cumplita mizerie si de adanca injosire morala, tanarul se trezeste la realitate si, manat de dorinta sincera de a ajunge la o viata noua, isi indreapta gandurile catre tatal sau, ca singura raza de lum,ina, de nadejde si mantuire, cu increderea ca tatal nu il va uita, nu il va parasi si il va primi macar ca pe un slujitor al sau. Venindu-si in fire, si-a zis: “Scula-ma-voi si ma voi duce la tatal meu si-i voi zice: tata, gresit-am la cer si inaintea Ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesti fiul Tau…”
Putem observa ca Mantuitorul a vrut sa ne infatiseze, pe de o parte, icoana fiului cazut, iar pe de alta parte, icoana Ttaalui ceresc plin de indurare, care iarta pe cel ce se intoarce la El cu inima zdrobita si cu dorinta de indreptare. Tatal din parabola nu este altul decat Tatal nostru Cel din ceruri, iar fiul reprezinta pe oamenii din toate timpurile si locurile, care, intr-un fel sau altul, se indeparteaza de Parintele ceresc, de invatatura si de Biserica Sa. Nu avem nevoie de multe dovezi pentru a ne convinge de adevarul ca toti, intr-un fel sau altul, am parasit “casa parinteasca” si am plecat in tara indepartata a pacatului, uitand de Dumnezeu si binefacerile Sale. De aceea, tanarul din Evanghelie este contemporan cu noi, traieste printre noi. Fiecare din noi ne recunoastem in anumite momente din viata, in acest tanar cazut din cinstea lui de fiu al lui Dumnezeu si din adevarata demnitate umana. Ne asemanam fiului risipitor nu numai prin risipirea bogatiei materiale data de parinti, ci si prin risipirea bunurilor spirituale de mare importanta ca: cinste, omenie, moralitate, dragoste de semeni etc.
Citim si auzim despre atatia tineri care isi parasesc parintii ce le-au dat viata si i-au crescut, isi petrec o buna parte a timpului in localuri, in prostittue, in jocuri de noroc. Exista atatia printre noi care au uitat cu totul de casa parinteasca si uita ca parintii lor la batranete si-au pus speranta in ei sa le asigure minimul de fericire pana inchid ochii. Exista atatia care au uitat cu desavarsire ca in cimitirul satului lor a mai ramas o cruce batuta in vanturi la mormantul parintilor lor pe care cresc in voie buruienile nerecunostintei si in fata caruia nu s-a oprit de atata vreme pentru a pune o floare, o lumanare sau o rugaciune. Si cat de lunga este paleta vietii noastre in care ne-am indepartat de Tatal Ceresc, de tata si mama care ne-au dat viata si ne-au crescut si de adevaratii binefacatori ai vietii noastre.
In concluzie, drama fiului risipitor, care se repeta in fiecare dintre noi, ne atrage atentia ca avem nevoie, in primul rand, de venirea in sine a noastra, de trezirea la viata cea adevarata. Daca poate sufletul nostru este fragmentat ca si a tanarului din Evanghelie de intrebarile: cine ne asteapta? La cine sa ne intoarcem? Unde este tatal nostru? Raspunsul nostru este simplu: in scaunul de duhovnicie sau spovedanie, unde mama noastra – Biserica – ne sta cu bratele deschise, ca si tatal din Evanghelie, ca sa ne puna in degetinelul de cinste, mantia curateniei si sa jertfeasca vitelul cel gras, de bucurie ca “pierdut a fost si s-a aflat, mort a fost si a inviat” (Luca 5, 32). Amin.

Post Views: 66