Ştampilăm, iar, răul cel mai mic
Trei lansări de candidaţi la alegerile prezidenţiale ne-au umplut de “interes” zilele trecute. S-a lansat prima dată Ponta. Mega-lansare pe Arena Naţională, într-un stil comparat cu al liderilor megalomani. Au răzbătut prin paginile ziarelor informaţii despre cum au fost aduşi “susţinătorii”, multă omenire săracă prostită cu o excursie şi un sandwich gratis şi cu câte o bancnotă. A venit apoi rândul candidatului ACL, Klaus Iohannis. Liberalii şi democrat-liberalii au dus al Bucureşti 50 de mii de oameni. N-au adunat 70 de mii ca Victor Ponta, dar au adus şi ei omenire din toate colţurile ţării. Au adus, la fel, excursionişti în autocare. Şi aici s-au găsit participanţi care “au dat din casă după vizita la Bucureşti”, recunoscând că pentru a se înghesui la miting, pe lângă transport gratuit cu autocarul şi câteva sanwich-uri, au primit şi bani de buzunar. N-a fost megalomanie ca la Ponta, de ziua lui de naştere, a fost doar mega-ACL. stop_coloana S-a mai lansat şi Elena Udrea. Bineînţeles tot în stilul “pomană”, cu împărţit rechizite pentru şcolari. Şi fiecare a promis. Ponta că ne va uni ca un Cuza, Iohannis că va munci ca un neamţ, iar Udrea că se va ambiţiona ca o Ecaterina Teodoroiu pe frontul dreptăţii sociale. În spatele fiecăruia stau oameni pe care îi ştim din istoria politică recentă şi care-şi freacă mâinile aşteptând ca al lor să pună mâna pe putere. De ce? Să facă bine ţării, atât cât s-o putea, dar prea multe nu se pot face, şi mai ales să-şi facă bine lor, atât cât s-o putea, şi se vede treaba că se poate.
