Privesc si eu uneori emisiunile tv de folclor, in speranta ca voi gasi ceva care reprezinta cu adevarat sufletul si zbuciumul acestui neam. Si am constatat ceea ce este de altfel de asteptat. Folclorul e viu, reda exact ceea ce traiesc oamenii. Si pentru ca oamenii traiesc pe viu fenomenul emigrarii, artistii de conjunctura le alina paguba colaterala a muncitului „afara”. Nu puteau fi lasati de izbeliste, fara cant si dor, fara mangaiere natala, fara alinare romanasii nostri plecati care pe unde. Nu, tara nu i-a uitat. Si iar revin si ma intreb, cum putea fi ramane neexploatat un asa public- tinta banos, plin de euroi, sau cel putin asa era inainte de afurisita asta de criza. Carevasazica a aparut o intrega industrie a showbizu-lui popular, adesea de culoarea si mirosul manelelor, sortita a induiosa pe ici, pe colo nisa in ansamblul emigratiei noastre economice. Dar cum tot ce am insirat mai sus ar capata valoare printr-o mostra de gen, am purces la treaba „Saracia blestemata/ M-a trimis in lumea toata/ Sa nu-mi vad fratii cu anii/ Ca sa ma ajung cu banii/ Acasa sa am ce face/ Stiu ca maine m-as intoarce/ Dar nu pot, n-am cum sa vin/ Castig painea prin straini/ Au trecut trei ani de zile/ Plange inimioara-n mine/ Ma frige doru@ de casa/ Si am inimioara arsa”. Iata induiosarea adusa romanilor plecati cu temei la munca onesta de catre rapsozii nostri cu spirit antreprenorial, care produc kitsch-ul popular. Cata empatie! Iar mesajul lor, fie-mi iertata suspiciunea, are pe verso ipocrizia castigului imediat.