Redacția
Obisnuiesc uneori sa-mi odihnesc privirea peste albumele de o rara sensibilitate, apartinand pictorilor romani. Acelor pictori ale caror opere focalizeaza, traiul, amaraciunea trecerii anilor peste poporul de tarani, care est poporul roman. Grigorescu, de pilda, ne ofera imagini bucolice, pline de seva de promisiuni si sperante. Taranii lui, desi anonimi, poarta in priviri si si pe chipurile lor robustetea unui neam daruit de ingeri. Dupa Grigorescu, Bancila, cel care-i urmeaza surprinde parca o cu totul alta lume, incrancenata, revoltata, precum poezia cosbuciana „Sa nu dea Dumnezeu cel sfant!”.
Ma opresc aici cu observatiile mele de impatimit ale istoriei ruralului romanesc, ma opresc si observ, cum ziceam, ca istoria universului taranesc este la noi una a obiditilor si umilitilor unui neam de sorginte nobiliara. Viata satului a curs la noi intre doua dictaturi. Cea a proletariatului si, pe un ton deloc senin, cea a democratiei. Colhozul a pustiit pana si sufletele. Capitalismul furibund introneaza lehamitea. Si de la lehamite pana la resemnare nu mai e decat o bataie de aripa franta.
