Ne putem intreba, cumva indreptatiti, daca pe vremea cand Badita din Humulesti a scris „Capra cu trei iezi” ar fi fost inventat interfonul, ar fi fost posibila nenorocirea celoi doi iezi, mai marele si mijlociul, din poveste? Oare ar fi mai avut lupul hulpav, in marsavia lui, vreo sansa in fata acestei masuri de siguranta domestica, si anume interfonul? Isi putea el ascuti de o mie de ori dintii la cauaci, ca tot nu-i pacalea pe iezi. Sau mai stii? Poate si cumatrul lup si-ar fi adaptat niste false sonorizari, pe masura circumstantei caprei. Chiar daca intrebarile de mai sus le considerati hazlii, problema se pune daca biata mama cu „lapte-n tate si muguri in cornite” n-ar fi putut sa-si apere pruncii, de altfel neascultatori, de hamisela lupului. Dar poate, ca in timp, se va gasi vreun dramaturg iscusit care sa gaseasca vreo actualizare reusita a vreunui scenariu pe baza acestei istorioare cu mare talc si lecuiala pentru copiii care nu tin seama de vorbele parintilor.
Am cititt in ultima vreme opiniile unor critici si analisti ai literaturii pentru copii, de la noi si din alte culturi, care considera povestea de mai sus un…story putin cam socant si deci nepotrivit cu psihicul inca firav, in formare al copiilor de gradinita. S-a spus ca e bulversant, devastator si oripilant pentru cei de varsta mica sa auda cum cei doi iezi mai mari si mai „nazbatiosi” au fost mancati de lup in mod barbar si mai ales ireversibil. Dar oare, „distinsi” critici si analisti nu gasesc nici o hiba psiho-pedagogica la desenele animate gen Skunk Fu, Lupta finala, Stapanul nanitilor, Alianta inamica si alte si alte filme mustind de violenta pe care le primim in calup de pe alte meridiane?

Post Views: 65